Imobilul Banloc-Goodrich, Calea Victoriei № 218

Octav Doicescu, (n. 9 ianuarie 1902, Brăila – d. 10 mai 1981, Bucureşti) arhitect român, membru titular (1974) al Academiei Române, este un creator care face parte din curentul modernist român, manifestat începând cu anii 1930, alături de Horia Creangă și Duiliu Marcu.

Octav Doicescu a fost un teoretician și un promotor al dezvoltării urbane, profesor și practician. El și-a exprimat încrederea în modernism la începutul anilor 1930, și ca admirator a lui Le Corbusier a realizat cronici ale primelor încercări de modernism din București în ”Spiritul arhitecturii Bucureștilor” (articol inclus în volumul ”Către o arhitectură a Bucureștilor”, București 1935).

Octav Doicescu se manifestă ca arhitect începând cu o arhitectură modernă precisă, ce poate fi asemănată cu rezultatele mișcării Bauhaus, cum este cazul Casei de Odihnă pentru angajații companiei Gaz-Electra de la Snagov; mergând până la o arhitectură în care elemente folclorice naționale sunt incorporate cu îndemânare, cum este cazul locuințelor din parcelarea Jianu, fără a cădea victimă a stilului „neoromânesc“, care fusese inițiat de Ion Mincu și promovat ulterior de Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez și Nicolae Ghica-Budești.

Mult mai târziu, Octav Doicescu adoptă un vocabular modernist care incorporează elemente clasice pentru a împrumuta individualitate unor clădiri reprezentative, asimilat ulterior cu clasicismul epurat, de sorginte realist-socialistă. Acesta este și cazul imobilului care a adăpostit Sediul Societății ”Banloc-Goodrich“, realizat între 1943-1946.

La sfârşitul anilor 1930, cel mai vechi trust producător de anvelope, înfiinţat de dr. Benjamin Franklin Goodrich în 1870, se asociază cu Elisabeta, principesă a României, fostă regină a Greciei şi sora regelui Carol al II-lea, pentru a înfiinţa în România o fabrică de anvelope.

Principesa Elisabeta era fiica cea mai mare a Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. Ea purta numele mătuşii sale, Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I. Principesa Elisabeta s-a căsătorit în 1921 la Bucureşti cu prinţul moştenitor George al Greciei, de care a divorţat în 1935, revenind apoi ca principesă în România.
La întoarcerea în ţară, primeşte din partea fratelui său un palat lângă Herăstrău, cunoscut sub numele de Palatul Elisabeta. Ulterior, principesa Elisabeta îşi cumpără din renta sa viageră o moşie şi un conac în Banat, lângă localitatea Banloc. Acolo urma să fie ridicată şi fabrica de anvelope, care a fost până la urmă amplasată lângă Floreşti, Prahova. În anul 1948 Principesa Elisabeta este nevoită să părăsească ţara, împreună cu toţi membrii familiei regale.

Intreprinderea Banloc-Goodrich produce neîntrerupt anvelope de calitate în Romania, fiind o şcoală pentru specialiştii români din domeniul anvelopelor. Forţa de muncă iniţială a fost recrutată din rândul muncitorilor Rafinăriei Brazi. În prezent, anvelopele sunt produse sub marca Michelin. Liniile de producţie BF Goodrich, precum şi dreptul de utilizare a mărcii au fost vândute la nivel mondial companiei Michelin în 1988.

În 1938 Octav Doicescu desenează imobilele pentru birouri, ateliere şi locuinţe pentru muncitori ale companiei Banloc-Goodrich din Floreşti.

Imobilul oferă spre stradă imaginea a trei corpuri, două laterale, cu patru etaje, iar cel din mijloc retras și având șapte etaje. Parterul este compus pe o succesiune de arcade cu arce în plin centru, care imită structura unui portic, închis însă accesului public. Primul etaj, prin cornișele care îl delimitează și elementele de ancadrament, sugerează un piano nobile. Urmează un grup de trei etaje în care ferestrele sunt grupate conform regulilor clasice (3×3, 5×5). Corpul central subliniază intrarea principală în imobil prin cele trei ancadramente de fereastră de la etajul unu, precum și prin pilaștrii și elementele de modenatură de la etajele șapte și opt.

Imobilul din Calea Victoriei nr. 218 este caracterizat de grija față de atingerea unei funcționalități optime pentru activitățile de birou și îmbunătățirea calității spațiului de lucru, pe baza unei organizări raționale a spațiului și a unei modelări volumetrice clare, punctate de elemente din vocabularul clasic.

Urmează câteva detalii de execuție a scării interioare.

Detalii ale modenaturii: muluri, cornișe, ancadramente de fereastră și textura rezultată din buciardare la fațada parterului.

Din comentariile rămase în literatura de specialitate și din starea actuală rezultă că inițial culoarea fațadei imobilului era diferită de cea din prezent.

Imobilul a adăpostit în anii comunismului sediul unui institut de proiectări. Recent a fost preluat în administrarea guvernului, fiind propus pentru a deveni sediul CNSAS. În prezent este nelocuit, accesul la etaje este sigila

Autor: Armyuser
sursa:bucurestii vechi si noi

Trei imobile şi o poveste din 1946

Cum timpul trecea greu, între diferitele prezentări de faţade, în joacă am studiat un plan curent de apartamente şi, simplificând unele degajamente, culoare şi terase de serviciu, am obţinut o mică garsonieră în plus. Antreprenorul lucrării, care venea aproape zilnic prin birou, sperând să obţină planurile pentru şantierul care era în întârziere şi care de câteva ori mi s-a plâns de pierderile pe care le avea, a văzut micile mele modificări. Nu ştiu dacă cu intenţie sau nu, le-a luat din teancul de schiţe de pe planşetă şi într-o zi le-a arătat patronilor, fără să-mi spună acest lucru înainte. Dar când mi-a spus cum a fost pus la punct şi repezit, am simţit că urmează o scenă neplăcută pentru mine. Seara, când lucram de zor la a nu ştiu câta variantă, G.M. şi O.D. au coborât de data aceasta împreună pe cele câteva scări care legau atelierul nostru cu cel al lui G.M. şi, după un salut scurt şi general, s-au aşezat la capătul opus al planşetei mari la care lucram şi, ignorându-mă, au început o discuţie – care de fapt nu era discuţie, fiind complet de acord, şi care mi se adresa desigur mie. În esenţă au declarat că problema imobilelor de locuinţe în oraş era o problemă rezolvată şi nu se mai putea perfecţiona. Am ascultat cu atenţie şi m-am înfiorat, gândindu-mă că ceea ce credeam că se cere arhitectului, în primul rând schimbarea din mers a oricărui program, poate fi o problemă de şuetă, rezolvată, fără interes. Mai ales în anul 1946, când regimul comunist se instalase şi prefaceri în „dolce vita” antebelică aveau să vină cu siguranţă. După nu multe minute, profesorii s-au retras, iar eu am înţeles lecţia. Era august, ziua lungă, am lăsat mai devreme sculele de lucru şi am plecat direct la Yacht Club, în speranţa că îl voi întâlni pe Rică Doicescu. Era, ca de obicei, pe terasa buvetei, la şuetă cu obişnuiţii clubului şi la un pahar de vin bun. Am invocat o problemă de familie şi o telegramă care mă cheam la Bran, unde într-adevăr se afla tatăl meu, stabilit pentru mai multă vreme, şi că, probabil, nu voi mai reveni un timp. Amabil şi prietenos, ca de obicei, a spus că înţelege şi să-mi văd de drum. Nu sunt sigur, dar cred că a fost uşurat şi el.

Intrarea principală în imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei

În vara anului 1946, proaspăt diplomat, întâlnindu-mă cu Aurel (Rică) Doicescu – fratele mai tânăr al lui Octav -, ca de obicei în după-amiezele toride ale Bucureştiului la Yacht Club, unde el se recrea şi eu făceam canotaj, având o relaţie cordială şi câteodată o bârfă mondenă despre arhitecţi (ce reconfortant passe-temps!), într-o zi mi-a propus să lucrez 4 ore pe zi la biroul lui G.M. Până la definitivarea planurilor pentru imobilul de locuinţe (mai târziu IPROMIN) din Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei. Cred că a fost o iniţiativă personală a lui Rică Doicescu şi că nu se consultase în prealabil cu ceilalţi doi principali parteneri. Deşi aveam o oarecare teamă de lipsa mea de afinităţi pentru arhitectura practicată în ultimii ani de cei doi, faptul de a lucra câteva săptămâni într-un birou important de proiectare mi s-a părut tentant şi instructiv. Am primit, prezentându-mă după ce mi s-a confirmat angajarea. Spre marea mea deziluzie, mi s-a spus că planurile sunt de fapt întocmite şi că angajatul lor permanent, un conductor arhitect, nu rezolvase faţadele spre Calea Victoriei şi în continuare spre Calea Griviţei. Cele dinspre curte nu presupuneau un studiu mai aprofundat, fiind secundare. Faţadele principale spre stradă, cu intrările principale şi vitrinele comerciale trebuiau să fie în stilul blocurilor Banloc sau cu cel de pe str. Ştirbei Vodă. N-am avut prezenţa de spirit să mă recuz pe loc, intrasem singur în acea încurcătură pe care o puteam evita. Deveneam un „arhitect faţadist”, ceea ce detestam din adâncul sufletului, studiul trebuia să fie clasicizant, lucru de care nu eram deloc convins, la un imobil cu faţadă „principală” şi „secundară”, puse în subordonare, când eu eram cucerit de poziţia modernităţii, care propunea (aşa cum s-a dezvoltat până mai târziu) unitate, egalitate şi nu subordonare între planurile de faţadă ale unei construcţii. M-am aşezat la planşeta destinată mie şi am desenat zile în şir variante, cu creionul gros şi umbre elaborate, după indicaţiile patronilor. Dacă pentru etajele superioare, cele ale locuinţelor, se rezolvase cu ferestre pe verticală, profile, modenaturi din repertoriul clasic, parterul cu spaţiile comerciale şi mezaninul erau singurele în discuţie – dacă cele două niveluri inferioare să fie cuprinse sub un rând de arcade sau pe două registre separate cu profile orizontale. Eram din nou la studiul clasicului, cu detalii de travee la 1/20 sau 1/10. Foarte rar şi pe rând G.M. şi O.D. veneau la planşetă, contemplau îndelung desenele, recomandau o modificare de profil, cheie de boltă &c şi se retrăgeau în atelierul adiacent. Când uşa era deschisă, îl vedeam pe G.M. la orele după-amiezii stând ore întregi în faţa şevaletului său.

Imobilul din Calea Victoriei colţ cu Calea Griviţei desenat de G.M. şi O.D., vedere a inserţiei celor două corpuri

[…]
Cum timpul trecea greu, între diferitele prezentări de faţade, în joacă am studiat un plan curent de apartamente şi, simplificând unele degajamente, culoare şi terase de serviciu, am obţinut o mică garsonieră în plus. Antreprenorul lucrării, care venea aproape zilnic prin birou, sperând să obţină planurile pentru şantierul care era în întârziere şi care de câteva ori mi s-a plâns de pierderile pe care le avea, a văzut micile mele modificări. Nu ştiu dacă cu intenţie sau nu, le-a luat din teancul de schiţe de pe planşetă şi într-o zi le-a arătat patronilor, fără să-mi spună acest lucru înainte. Dar când mi-a spus cum a fost pus la punct şi repezit, am simţit că urmează o scenă neplăcută pentru mine. Seara, când lucram de zor la a nu ştiu câta variantă, G.M. şi O.D. au coborât de data aceasta împreună pe cele câteva scări care legau atelierul nostru cu cel al lui G.M. şi, după un salut scurt şi general, s-au aşezat la capătul opus al planşetei mari la care lucram şi, ignorându-mă, au început o discuţie – care de fapt nu era discuţie, fiind complet de acord, şi care mi se adresa desigur mie. În esenţă au declarat că problema imobilelor de locuinţe în oraş era o problemă rezolvată şi nu se mai putea perfecţiona. Am ascultat cu atenţie şi m-am înfiorat, gândindu-mă că ceea ce credeam că se cere arhitectului, în primul rând schimbarea din mers a oricărui program, poate fi o problemă de şuetă, rezolvată, fără interes. Mai ales în anul 1946, când regimul comunist se instalase şi prefaceri în „dolce vita” antebelică aveau să vină cu siguranţă. După nu multe minute, profesorii s-au retras, iar eu am înţeles lecţia. Era august, ziua lungă, am lăsat mai devreme sculele de lucru şi am plecat direct la Yacht Club, în speranţa că îl voi întâlni pe Rică Doicescu. Era, ca de obicei, pe terasa buvetei, la şuetă cu obişnuiţii clubului şi la un pahar de vin bun. Am invocat o problemă de familie şi o telegramă care mă cheam la Bran, unde într-adevăr se afla tatăl meu, stabilit pentru mai multă vreme, şi că, probabil, nu voi mai reveni un timp. Amabil şi prietenos, ca de obicei, a spus că înţelege şi să-mi văd de drum. Nu sunt sigur, dar cred că a fost uşurat şi el.

Imobilul de locuinţe din str. Ştirbei Vodă cu str. Luigi Cazzavillan, desenat de Octav Doicescu. Parter cu spaţii comerciale sub portic cu arcade în plin cintru. Pilaştri cu capiteluri compozite pe primele două niveluri, delimitate de restul imobilului prin profilatură orizontală. Etajele superioare retrase.

Faţada aceluiaşi imobil dinspre str. Luigi Cazzavillan

Imobilul cu centrala telefonică din str. Banu Manta, desenat de Octav Doicescu. Parter placat cu piatră, cu intrarea în spaţiul comercial sub un portic cu arcade în plin cintru şi profilatură orizontală. Faţadă cu ferestre verticale şi placaj de cărămidă aparentă. Etajul superior retras.

Detaliu cu o arcadă din porticul aceluiaşi imobil

(Textul face parte din lucrarea lui Ion Mircea Enescu, „Arhitect sub comunism”, Bucureşti, Paideia 2006, pp.187-190)


Autor: Armyuser
sursa:bucurestii vechi si noi