Vremea postului pentru suflet

Vremea postului pentru suflet

Cele mai importante sarbatori ale anului bisericesc sunt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Marele praznic al Invierii Domnului este precedat de Postul Sfintelor Pasti, ce se intinde pe durata a sapte saptamani, din lunea ce urmeaza Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai,  pana in noaptea Invierii.

Pentru ca acest post ne pregateste anume pentru faptul cel mare si dumnezeiesc al mantuirii noastre prin moartea si jertfa lui Hristos pe cruce, ne intrebam cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeiesti? Cum am putea sta in fata crucii pe care moare rastignit pentru pacatele noastre Iisus Hristos? Desigur, numai smeriti si pocaiti, simtind si marturisind durerea pentru ceea ce a pacatuit si pacatuieste neamul omenesc, pentru ceea ce am pacatuit si pacatuim noi toti, fata de Iisus Hristos, Mantuitorul.

Cum am putea sta nesimtind si nerecunoscand durerea, batjocura si moartea suferita de El, pentru pacatele noastre, pentru mantuirea noastra? Sa ne pregatim, deci, cum se cuvine pacatosilor ce se pocaiesc pentru primirea mantuirii lor. Sa ne pregatim cum se cuvine credinciosilor pentru Mantuitorul lor. Sa ne pregatim pentru a simti si durerea cea mare si sfanta a mortii lui Hristos pe cruce si bucuria cea mare si sfanta a Invierii Lui din morti.

Aceasta pregatire nu este lucru neinsemnat, de trecut cu vederea si de nesocotit in viata noastra, ci dimpotriva, aceasta este datoria noastra crestina cea mai mare, datoria de a-L primi si a-L cinsti pe Hristos, si rastignit, si inviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mantuirea noastra.
Sunt totusi crestini care privesc cu nepasare, cu lipsa de gand si de grija pentru ceea ce avem de facut si, mai ales, postind. Sunt unii carora li se pare greu de tinut postul si sunt unii, sau aceiasi, care cred poate ca nu este de folos acesta.

Este si greseala si pacat a gandi asa, pentru ca postul este si o porunca bisericeasca insemnata, si o mare datorie crestina, si un folos sufletesc mare pentru cel care il intelege si-l tine. Este gresit a vedea in post un fel de sila, de constrangere, de ingradire si de stramtorare a vietii noastre, un chin sau o pedeapsa, pentru ca ni se cere a reduce mancarea, bautura si petrecerile si a ne struni poftele noastre omenesti.

Este gresit a socoti smerenia si cainta ce ni se cer postind, si rugaciunile, si metaniile, si marturisirea pacatelor, ca imputinand si intristand viata noastra, ca lipsin-du-ne de placerea de a trai, ca ceva ce apasa, ce chinuieste. Postul este si trebuie sa fie umilinta si infranare, cumpatare si pocainta, imputinare de multe placeri si nevoi trupesti. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferinta, nici lipsa de cele trebuitoare, nici cazna, nici greutate ce nu poate fi purtata, nici sarcina ce nu poate fi indeplinita.

Cantarile si rugaciunile Postului Mare vorbesc, intr-adevar, de lacrimi neincetate, de rugaciune, de pacatele noastre cele multe, de frangerea inimii si de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc intruna de ratacirea si de intoarcerea fiului risipitor, de pocainta femeii pacatoase, a talharului rastignit, de vamesul ce s-a rugat smerit, de alti pacatosi care s-au indreptat.

Postul ne cheama intr-adevar la o lupta si orice lupta are greutatea ei; la lupta cu patimile, cu deprinderile rele, cu gandurile urate, cu toate acele indemnuri si ispite pe care cartea bisericeasca le numeste uneori „fiare”. Postul este marturisire si, in parte, ispasirea de pacate; este strigare impotriva pacatelor noastre si cerere fierbinte de ajutor si de iertare. Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia si castigul de mila, de indrumare dumnezeiasca si de iertare ce le avem postind, pentru trebuinta noastra de mantuire, care este cel mai mare bun si scop al vietii crestinului. Cu acest gand si cu aceasta dorinta se cade sa cugetam, sa simtim, sa primim si sa savarsim vremea sfantului post. Nu ca pe o osanda sau ca pe o pedeapsa, nu ca pe o jignire adusa demnitatii sau cinstei omenesti, nu ca pe o imputinare a vietii, a sanatatii si a mantuirii noastre, ci ca pe un bun si potrivit prilej de a ne pocai, indrepta si impaca cu noi insine si cu Dumnezeu, smerindu-ne in adevar si caindu-ne, simtind durerea de a fi pacatuit, marturisindu-ne Bunului nostru Mantuitor, Care a trebuit sa sufere moarte pe cruce pentru mantuirea noastra, sa sufere El osanda si ispasirea pacatelor noastre. Cu ce drept si cuvant omenesc am putea sa nu simtim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mantuirea noastra?

Asa inteles, Postul cel Mare nu este o apasare, o micsorare sau o slabire a vietii, o calcare a dreptului vietii, si, in nici un caz o neplacere a crestinului, ci este un bine facut, este un folos al sufletului si chiar al trupului, este un spor de viata, pentru ca este vreme si fel de indreptare, de curatenie, de usurare de pacate si o imbunatatire a fiintei noastre omenesti. Postul este o dobandire a dreptului sufletului, o dobandire a vietii, in intelesul ei cel sfant de la Iisus Hristos, Caruia ne marturisim credinciosi si ascultatori. Drept aceasta, vazand Biserica trebuinta postului in viata crestinului, ea a inteles prea bine si rostul umilintei, al infranarii, al infrangerii inimii, al caintei, a ceea ce postul pare a fi greu si apasator asupra noastra, dar a inteles si castigul cel mare pe care il aduce postul sufletului si mantuirii noastre. Invatatura si pregatirea Bisericii cu privire la post numara cuvinte intelepte si adevarate, si, mai ales privitor la cele doua fete ale lui, care nu sunt altele decat greutatea nevointelor lui si bucuria necesitatii lui.

Despre amandoua aceste aspecte citim cuvinte foarte intelepte si bine chibzuite in Triod, una dintre principalele carti ortodoxe de slujba. De aici se vede, in dreapta si sfanta talmacire bisericeasca, ca postul nu este nici sila, nici suferinta, nici imputinare sau nesocotire de drepturi omenesti ale vietii, nici desertaciune, ci este usurare folositoare, este castig si bucurie duhovniceasca. Pentru infranarea unor pofte si pentru imputinarea unor placeri trupesti trecatoare, postul aduce imbunatatirea si desfatarea sufleteasca netrecatoare.

Sunt multe, intr-adevar, si aspre mustrarile ce trebuie sa si le aduca cel care posteste, pocaindu-se, pentru ca sunt multe si pacatele lui. Iar asprimea cu care se judeca pe sine cel ce se pocaieste este indreptatita, pentru calcarea poruncilor lui Dumnezeu si pentru risipirea bogatiei ce am primit-o prin Botez, cum zice o cantare bisericeasca. Totusi, peste toate acestea se ridica nadejdea si multumirea iertarii si a mantuirii sufletului, increderea in bunatatea si indurarea lui Dumnezeu, bucuria de a sti ca El primeste pocainta si iubeste pe cel care se pocaieste. Nu postul in sine este greu de tinut sau fara folos, ci il face greu lipsa de smerenie, de cainta, de obisnuinta, de intelegere si nerecunoasterea pacatelor noastre, trufia si putinatatea duhovniceasca a celui care nu se marturiseste ca pacatos si vinovat inaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinta si cu indreptare.

Este un pacat a nesocoti postul, defaimandu-l, si a-l tine de forma, nerespectandu-l si nefolosindu-l pentru adevarata pocainta si indreptare sufleteasca. Postul este, cum am spus, o fapta de adanca smerenie si pocainta, de nevointa trupeasca si sufleteasca. Postul uneste cumpatarea cu dreapta cercetare si mustrare de cuget pentru pacatele noastre si cu dorinta si cu legamantul de a nu le mai face. Postul nu este numai imputinare de mancare si de placeri trupesti, ci este si imbogatirea sufleteasca prin lepadare de pacate, patimi, si imbogatire cu virtuti. Postul este traire in ganduri inalte, sfinte si curate, este scoala si calea cea buna a mantuirii.

A posti doar de mancare si a savarsi pacate este o stricare a postului si o vatamare a sufletului. Daca postul nu ne face mai buni, mai curati, mai drepti, mai evlaviosi, mai apropiati de Dumnezeu si mai ascultatori Lui, nu l-am inteles si nu-l folosim spre mantuire. Asa cum orice lucru insemnat are timpul, grija si osteneala lui, asa si postul, cum cultivi pamantul ca sa rodeasca roada si ingrijesti trupul ca sa fie sanatos, tot astfel cultivi si ingrijesti la vremea sa si sufletul pentru buna lui stare.

Postul este vremea ingrijirii sufletului, pentru cautarea roadelor duhului si ale mantuirii. Ce folos de post, daca nu te impotrivesti ispitelor, daca nu alungi gandurile rele, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca urasti, barfesti, daca ai dorinte de pacat, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca nu faci bine si daca nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru ingrijirea, insanatosirea si intarirea sufletului. El are regula si doctoriile lui, are reteta si legea lui. Acestea toate se cade sa le cunoastem si sa le tinem, deoarece, fara ele, postul nu da roadele sale, iar un post fara roade duhovnicesti este pierdut cu spor de pacate, in loc de a fi folosit cu spor de indreptare. De aceea postul cere cunoasterea si pregatirea sufletesca, cere viata si purtare potrivita gandului si regulii Bisericii. Postul cere deplina ascultare si urmare cu mare luare aminte a sfintelor invataturi si porunci dumnezeiesti si bisericesti, pentru o viata duhovniceasca mai buna.
Postul trebuie sa aduca roadele caintei si ale indreptarii.

Postul trebuie asteptat, primit si petrecut cu ravna si cu bucuria de a indestula sufletul cu cele de trebuinta si de cuviinta mantuirii lui. Postul trebuie facut hrana, invatatura si bucurie sufleteasca, spor de ganduri si de fapte bune. Postul trebuie sa ne pregateasca a-L primi cu inima curata pe Mantuitorul, jertfindu-Se pentru noi, in patimi si moarte pe cruce.

Postul este vremea vorbirii noastre mai dese si mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de incercare a credintei noastre, a evlaviei noastre, a bunatatii noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunostintei noastre si a simtirii noastre pentru cele sfinte. Postul este raspunsul nostru inaintea Mantuitorului rastignit; este cuvantul nostru la bunatatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.

Postul este, am zis, grija si datoria noastra de a gandi si a lucra la mantuirea noastra, intarindu-ne in credinta, luminandu-ne cugetul, cu-ratindu-ne inima, inaltandu-ne gandul si dorintele spre cele duhovnicesti si sfinte, biruind patimile si pornirile cele spre pacate. Postul este invatatura si nevointa bunei purtari si trairi crestine. Postul este ” jertfa placuta lui Dumnezeu”, adica „inima infranta si smerita „, pe care, cum zice Psalmistul, „Dumnezeu nu o va urgisi”  (Ps. 50, 18). Cu aceste ganduri sa savarsim vremea si calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mantuirii noastre. Amin.

Profesor Teodor M. Popescu

Simbolismul salciei de Florii

Simbolismul salciei de Florii

Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. al IV lea de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, in Duminica Floriilor se aduc in biserici ramuri de salcie. Acestea sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Hristos la intrarea Sa in Ierusalim. Noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.

Avand in vedere ca noi mergem in Duminica Floriilor cu ramuri de salcie si nu de finic, exista credinta ca Biserica a adoptat anumite simboluri care nu au temei scripturistic. Astfel, cei care impartasesc aceasta credinta, sustin ca s-a diminuat semnificatia religioasa.

Daca analizam rolul salciei in istorie, vom putea observa ca i s-au atribuit diverse calitati magice. Prof. Dr. Remus Rus scrie o lucrare amanuntita despre interpretarile care apar atat in credinta pre-crestina, cat si in mitologiile antice sau in invataturile Bibliei.

Salcia – simbol al mamei si al fecioarei

De Thesmophoria, o sarbatoare legata de cultul lui Demeter si Core, femeile isi faceau un pat din ramuri de salcie pe care stateau in tot timpul sarbatorii. Salcia fiind considerata un copac ce-si distruge rodul (ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege), actul pe care il faceau femeile in acea zi putea fi tradus ca o daruire spre o viata de castitate. Au fost si persoane care au vazut in sederea femeilor pe acel pat o promovare a fertilitatii, de vreme ce patul era asezat pe pamant, iar pamantul era simbolul sacru al zeitelor mame.

Salcia – planta menita sa asigure steriliatea

Avand in vedere ca salcia este un copac distrugator de rod, era considerata ca fiind planta ce asigura sterilitatea. In textele antice intalnim in acest sens, afirmatii de genul: „luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile” .

Salcia in Vechiul Testament

In Vechiul Testament salcia este intalnita pentru prima data in timpul sarbatorii corturilor, sarbatoare care aminteste de eliberarea evreilor din Egipt: „In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru…” (Levitic 23, 40). In cadrul acestei sarbatori salcia este un simbol al bucuriei si al vietii.

Insa, in Psalmul 136, in care este descrisa disperarea evreilor aflati in robia babilonica : „La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atarnat harpele noastre” (1-2), salcia devine aici simbolul neputintei si al disperarii. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte.

Salcia in crestinism (Floriile)

In gandirea crestina, simbolismul salciei este intalnit pentru prima data in scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiti „ramuri de salcie purtatoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce si-au daruit viata lui Hristos, nu au ramas in moarte, ci au biruit-o prin Hristos.

Salcia, in scrierile unor Sfinti Parinti, o reprezinta pe Fecioara Maria. Aceasta desi alege fecioria, deci viata fara rod, naste pe Hristos.

In concluzie, trebuie sa intelegem ca folosirea salciei in cult nu este expresia acomodarii Bisericii la mediu. Dimpotriva, folosirea salciei in cult isi are bogatia sa in viata rituala a Bisericii.

Salcia in credinta populara

In popor exista credinta ca cei care nu pot ajunge la biserica, in special din motive de sanatate, trebuie sa fie loviti cu aceste ramuri de salcie binecuvantate, strigandu-se in mod repetat:

„Iesi, boala, intoarce-te sanatate!”. Apoi sa se cante: „Nu sunt eu cel ce te loveste/ Ramura de salcie te loveste / Nu tu esti in suferinta / Ramura este cea care sufera / In curând va fi Pastele”.

Modul in care aceasta ramura de salcie se pastreaza in gospodarie, este diferit de la o zona la alta. In Moldova si in Bucovina exista credinta ca salcia nu trebuie adusa in casa. Ea se pune intotdeauna afara, la streasina casei. Dimpotriva, in Muntenia si Oltenia, ramurele de salcie se pun la icoane.

In literatura folclorica romaneasca exista multe legende despre salcie. In una din ele se spune ca Fecioara Maria, auzind de Rastignirea lui Hristos, a plecat sa-L caute. Ajungand la malui unui rau s-a rugat de broasca sa o treaca dincolo, dar aceasta nu a vrut spunandu-i ca si ea a avut trei copii care au fost omorati de roata unei carute si nu a mai plans dupa ei. Fecioara a blestemat-o sa se usuce, dar sa nu putrezeasca niciodata. Asa a ajuns la salcie, cea care si-a facut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioara sa treaca raul. Fecioara a binecuvantat-o, ca niciodata sa nu arda, sa rodeasca si sa se inmulteasca oriunde s-ar aseza.

Adrian Cocosila

Duminica Floriilor – Sfantul Grigorie Palama

Duminica Floriilor - Sfantul Grigorie Palama

1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grait: „In vremea milostivirii Te voi asculta si in vremea mantuirii „Te voi ajuta” (Isaia 49, 8). Asadar este binevenit cuvantul acela apostolic care a grait evlaviei voastre: „La vreme potrivita te-am ascultat si in ziua mantuirii te-am ajutat… Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua…” (II Corinteni6, 2; Romani 13, 12), caci se apropie pomenirea Patimilor celor mantuitoare ale lui Hristos si marele Paste cel duhovnicesc si nou, rasplata a nepatimirii, poarta a veacului ce va sa vina. Si se vesteste aceasta prin Lazar, care se intoarce din strafundurile Iadului, sculandu-se el din morti dupa patru zile, doar prin cuvantul si porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stapanire si putere asupra vietii si mortii. Si copii canta imnuri inaintea Lui, iar poporul cel lipsit de rautate II canta, prin insuflarea Duhului Sfant, pe Cel ce izbaveste din moarte, pe cel ce inalta sufletele din iad, pe cel ce harazeste viata vesnica sufletului si trupului deopotriva.

2. Asadar, daca cineva vrea sa indrageasca viata, spre a vedea zile bune, sa faca sa inceteze limba sa de la rau si pe buzele sale sa nu mai fie viclenie. Sa se departeze de la rau si sa faca binele. Deci fapta rea este lacomia pantecelui, si betia, si desfraul. Fapta rea este iubirea de arginti, lacomia si pofta de avere si nedreptatea. Fapta rea este slava desarta, cutezanta si semetia. Sa se departeze deci tot omul de la asemenea rele si sa le implineasca pe cele bune. Care sunt acestea? Infranarea, postul, intelepciunea, dreptatea, milostenia, indelunga rabdare, dragostea, smerenia – prin care Il dobandim in schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, si luam de aici zalogul nestricaciunii, si pastram in noi, cu deplina incredintare, mostenirea cea fagaduita noua in ceruri. Dar este oare binele greu de indeplinit si virtutile sunt oare mai anevoioase decat rautatile? Eu nu vad ca lucrurile ar sta astfel. Caci cel betiv sufera mai multe necazuri din betie si cel neinfranat mai mult indura decat cel infranat, si cel lipsit de stapanire decat cel intelept, si cel ce cauta cu ardoare sa se imbogateasca decat cel ce traieste cu cele ce ii sunt indeajuns, si cel ce cauta sa se inconjoare pe sine de slava (sufera mai multe) decat cel ce isi duce viata in umbra. insa, din pricina vietii noastre pline de desfatari, virtutile ne apar noua ca indestul de anevoioase. Dar sa ne silim pe noi insine, pentru ca spune Domnul: „Imparatia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12).

3. De aceea este nevoie pentru noi toti de ravna si de luare aminte, noi cei slaviti sau cei lipsiti de slava, carmuitori sau stapaniti, bogati si saraci, ca sa inlaturam aceste patimi rele din sufletul nostru si sa incetatenim in el alaiul virtutilor. Intrucat si plugarul, si tabacarul, si zidarul ce face case, si croitorul, si tesatorul, si indeobste tot omul care isi procura cele de trebuinta vietii prin ostenelile sale si prin lucrarea mainilor lui, daca inlatura si izgonesc din sufletul lor pofta si dorinta bogatiei, a slavei si a moliciunii, sunt cu adevarat fericiti. Caci acestia sunt saracii, carora le apartine imparatia cerurilor, si de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: „Fericiti cei saraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Sunt saraci cu duhul aceia care, pentru smerenia si neiubirea de slava si neaplecarea spre placeri a duhului lor sau a sufletului lor, au saracia din afara de bunavoie, sau sufera cu barbatie saracia, chiar daca este fara voia lor. Insa cei bogati si cei ce vietuiesc in desfatari si placeri, si cei care se bucura de slava vremelnica, si in chip simplu aceia care doresc si capata asemenea lucruri, nimeresc si ajung in patimi indestul de grozave si vor cadea in cursele cele multe si mari si greu de suferit ale diavolului. Pentru ca cel ce s-a imbogatit nu inlatura din sine dorinta de a fi bogat, ci aceasta mai degraba sporeste si se intinde la mai multe decat la inceput. Tot astfel si iubitorul de placere, si cel ce indrageste puterea, si risipitorul, si cel neinfranat maresc mai curand si sporesc aceste patimi, ci nu le leapada. Tot asa stapanitorii si cei slaviti (de oameni) capata si iau putere ca sa savarseasca mai multe nedreptati si pacate.

4. Din aceasta pricina este foarte greu ca un carmuitor sa fie mantuit si ca un bogat sa intre in imparatia lui Dumnezeu. Caci spune Domnul: „Cum puteti voi sa credeti cand primiti slava unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?” (Ioan 5, 44). Dar sa nu se infricoseze cineva daca este avut, sau slavit, sau carmuitor. Pentru ca si acesta poate, daca vrea, sa caute slava cea de la Dumnezeu si sa se infraneze pe sine, astfel incat sa opreasca aplecarea sa spre rele si sa savarseasca fapte insemnate, lepadand relele cele mari, nu numai din sine, ci si din multi altii care nu vor. Caci poate nu numai sa implineasca dreptatea si sa fie intelept, dar poate impiedica in multe chipuri pe cei ce vor sa savarseasca nedreptati si sa fie neinfranati. Si el poate nu numai sa se infatiseze pe sine ca asculta de Evanghelia lui Hristos si de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, sa supuna Bisericii lui Hristos si capeteniilor ei pe cei ce nu vor sa asculte de ea. Si aceasta nu numai prin puterea si slobozenia pe care a capatat-o de la Dumnezeu, dar poate sa devina pilda pentru cei supusi lui si mai prejos de el in toate faptele bune. Caci devin asemanatori capeteniei lor cei supusi si condusi de aceasta.

5. Asadar este nevoie de osteneala si de silinta si de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toti deopotriva. Caci pentru aceia ce se afla in slavire si in bogatie si in carmuire, si pentru aceia ce se straduiesc cu cuvintele si cu dobandirea intelepciunii celei dupa masura lor – daca vor sa se mantuiasca – este nevoie de mai multa osteneala si silinta, intrucat ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins si mai putin ascultatori. Acest fapt este limpede si vadit din Evangheliie citite ieri si astazi. Caci poporul a crezut si s-a incredintat de minunea savarsita asupra lui Lazar, care arata, in chip lamurit, ca Dumnezeu fusese Acela Care o savarsise, insa aceia care erau pe atunci carmuitqri, desigur fariseii si carturarii, erau atat de departe de a crede in El, incat spumegau de furie impotriva Lui si voiau sa-L dea mortii din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea si Se dovedea ca este Domn si Stapan al vietii si al mortii, atat prin cele pe care le savarsea, cat si prin cele pe care le graia. Caci nu putea sa spuna careva ca Hristos, prin aceea ca Si-a ridicat ochii in sus si a zis atunci: „Parinte, Iti multumesc Tie ca M-ai ascultat pe Mine”, ar fi lasat loc de tagada ca este la fel si deopotriva cu Tatal Sau. Caci El a adaugat, graind catre Tatal Sau: „Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Deci ca sa-L stie pe El ca este Dumnezeu, si ca El este din Tatal si intru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le savarseste dupa vointa Tatalui Sau, de aceea El Si-a ridicat dinaintea tuturor ochii Sai catre Tatal, si a grait acele cuvinte catre Tatal cel Prea inalt si ceresc. Precum, la inceput, urmand sa fie plasmuit omul, mai inainte o hotarare (dumnezeiasca) l-a precedat, tot astfel si acum cu Lazar, omul urmand sa fie faurit din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci si acolo, la inceput, Tatal a grait catre Fiul, cand urma sa fie plasmuit omul: „Sa facem un om…” (Facerea 1, 26), iar insusi Fiul L-a ascultat pe Tatal, si astfel omul a fost adus la existenta; iar aici si acum, Tatal Il asculta pe Fiul Care graieste, si astfel Lazar a fost inviat.

6. Priviti impreuna-cinstirea si impreuna-voirea, ce mari sunt ele! Pentru ca infatisarea era ca de rugaciune, din pricina multimii ce statea imprejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugaciuni, ci ale unei stapaniri imparatesti: „Lazare, iesi afara!”, si indata cel mort de patru zile s-a infatisat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a facut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugaciunea Celui ce da viata? Caci El a strigat cu glas mare si aceasta a facut-o pentru cei ce se aflau si stateau in jurul Lui. Pentru ca ar fi putut savarseasca aceasta inviere numai cu un glas scazut, ba putea doar prin vointa Sa sa-l invie, asa precum putea sa faca aceasta si daca s-ar fi aflat departe de mormant sau daca piatra ar fi fost pecetluita deasu-pra. Insa El S-a dus la mormant si a grait celor ce se aflau in jurul lui. Si ei au ridicat piatra si au simtit mirosul neplacut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare si l-a chemat pe Lazar, si in felul acesta l-a sculat (din morti). Aceasta s-a facut oarecum chiar in vazul lor (caci ei l-au vazut pe Lazar intins in mormant) si sub nasul lor (caci ei au simtit mirosul cel rau al hoitului, fiindca era de patru zile mort) si la indemana lor (caci ei s-au folosit de mainile lor, mai intai ridicand piatra de pe mormant, apoi dezlegand legaturile de pe trupul celui mort si desfacand stergarul de pe fata lui). Cand glasul Domnului a umplut urechile si a ajuns la auzul tuturor, au inteles toti si au crezut ca El este Cel ce le cheama pe cele ce nu sunt sa fie, Cel ce le tine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a facut toate, la inceput, doar prin cuvantul Sau, aducandu-le de la neexistenta la existenta.

7. Poporul lipsit de rautate a crezut in El prin toate acestea, asa incat nu numai in tacere sa aiba credinta, ci devenind chiar crainici prin fapte si prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. Dupa scularea din morti a lui Lazar, cea dupa patru zile, Domnul, gasind un asin care fusese pregatit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a asezat pe el, si a intrat in Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: „Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei” (Zaharia 9, 9). Proorocul a aratat prin aceste cuvinte ca imparatul acela proorocit este El singur imparat al Sionului. Caci spune Scriptura: imparatul Tau nu este inspaimantator pentru cei ce-L vad pe El, si nu este de temut sau faptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtatori de lance si scutieri, tragand dupa sine multime de pedestrasi si de calareti, traind in prosperitate si cerand dajdii si biruri, ca si slujiri si inrobiri de la cei de jos si mai de rand. Dar ce este mai de seama la El este smerenia Sa si saracia si simplici-tatea. Fiindca El intra calarind pe un asin, neaducand cu sine nici o pompa si slavire omeneasca. De aceea El singur este imparatul drept si traind intru dreptate, si El este bland, avand blandetea in chip deosebit, caci Domnul insusi graieste despre Sine si spune: „invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima…” (Matei 11, 29).

8. Imparatul care a sculat din morti pe Lazar a intrat atunci in Ierusalim calare pe asin, iar tot poporul, aproape indata, copii, barbati, batrani, intinzand pe jos vesmintele lor, au luat ramuri de finic, care inchipuie izbanda. Intrucat ei Il intampinau pe Cel ce era de viata facator si biruitor al mortii, ca deau inaintea Lui inchinandu-se si il insoteau in alai, cantand impreuna cu totii, nu numai in afara, ci si inlauntrul ingraditurilor „Templului: „Osana Fiului lui David, Osana intru cei de sus”. Osana este un imn care se inalta catre Dumnezeu, iar talmacit inseamna „Mantuieste-ne pe noi”. Iar adaugirea „intru cei de sus” Il arata pe El slavit nu numai pe pamant si numai de catre oameni, ci si intru cele prea inalte, fiind laudat de catre ingerii ceresti.

9. Nu numai ca Il slaveau prin asemenea laude si graiau drept despre Dumnezeu, dar ei se impotriveau vointei rauvoitoare si ucigase de Dumnezeu a carturarilor si a fariseilor si se opuneau astfel socotelilor marsave ale acestora. Caci aceia graiau in chip nebunesc despre El: „Omul acesta face multe minuni. Daca-L lasam asa, toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul” (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? „Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David!” (Marcu 11, 10). Prin aceea ca ei spuneau: „Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului” aratau ca El este de la Dumnezeu si Tatal, si ca vine in numele Tatalui,,asa precum si Domnul spune despre Sine insusi: „Pentru ca Eu am venit in numele Tatalui Meu, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit” (Ioan 8, 42). Prin aceea ca ei spuneau: „Binecu-vantata este imparatia parintelui nostru David, care va veni” ei arata ca aceasta este imparatia in care vor crede, dupa spusa proorocirii, si neamurile cele pagane, mai cu seama romanii. Caci acest imparat nu este numai nadejdea lui Israel, ci este si asteptarea neamurilor, dupa proorocirea lui Iacov: „Acela isi va lega de vita asinul Sau” (Facerea 49, 11), adica legand poporul cel supus Lui dintre iudei. Si „legand de coarda de vita de vie manzul asinei Sale” (ibidem). Dar coarda vitei de vie sunt ucenicii Domnului, catre care a grait Acesta: „Eu sunt vita, voi sunteti mladitele” (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coarda a legat Domnul pe manzul asinei Lui, adica pe noul Israel cel nascut din neamurile pagane, care, dupa har, s-au facut fii ai lui Avraam. Daca acea imparatie este nadejdea neamurilor pagane, cum de spun ei ca noi, crezand in ea, ne vom teme de romani?

10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar si cu rautatea, fiind insuflati de catre Duhul cel Sfant, au inaltat catre Domnul un imn desavarsit, aducand marturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viata lui Lazar cel mort de patru zile. Iar carturarii si fariseii, vazand aceste minuni asa de mari, si pe atatia copii strigand in Templu si spunand „Osana fiului lui David”, s-au maniat si au grait catre Domnul: „Nu auzi Tu oare ce spun acestia?”. Ci mai degraba se cuvenea ca Domnul sa le spuna acelora atunci: „Nu vedeti si nu auziti, nu intelegeti?”. De aceea si El, intorcandu-Se catre cei care Il dojeneau ca ingaduie cantarea de laude in chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: „Da, ii aud pe cei care au fost facuti intelepti de catre Mine, in chip nevazut, si cele pe care le rostesc ei despre Mine”, dar „daca vor tacea acestia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Voi nu ati citit niciodata cuvantul acela proorocesc: „ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda” (Matei 21, 16)? Caci si aceasta tinea de o mare minune, si anume copii nestiutori si neinvatati sa teologhiseasca in chip desavarsit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a facut om pentru noi, inaltand imn ingeresc din gurile lor. Intrucat, asa precum ingerii la nasterea Domnului au psalmodiat: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace” (Luca 2, 14), tot asa si acestia de acum la intrarea Lui (in Ierusalim), au cantat inaltand acelasi imn: „Osana Fiului lui David; osana intru cei de sus! (Matei 21,9).

11. Dar sa fim si noi, fratilor, ca pruncii fata de rau, tineri si batrani, carmuitori si carmuiti, ca sa capatam putere de la Dumnezeu, sa inaltam trofeu si sa purtam insemnele victoriei, nu numai impotriva patimilor celor rele, ci si impotriva vrajmasilor celor vazuti si nevazuti, astfel incat sa dobandim ajutorul la vremea potrivita. Caci manzul cel nou, pe care l-a invrednicit Domnul sa-l calareasca pentru noi, chiar daca este unul singur a inchipuit supunerea neamurilor pagane fata de El, din care neamuri noi toti ne tragem, carmuitori si carmuiti deopotriva.

12. Asadar, dupa cum in Iisus nu este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu totii dupa cuvantul dumnezeiescului Apostol (Galateni3, 28), tot asa in El nu este carmuitor, nici carmuit, ci toti intru harul Lui suntem una prin credinta in El, si intr-un singur Trup al Bisericii Sale ne desavarsim, avandu-L pe El drept cap; si noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfant, si am primit un singur Botez, si una singura este nadejdea noastra, si Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toti si pen-tru toti si in toti. Sa ne iubim, deci, unii pe altii, si sa ne rabdam unii pe altii, si sa ne ingrijim unii pe altii, intrucat suntem madulare unii altora. Caci semnul uceniciei noastre la El, asa precum insusi Domnul a spus, este dragostea. Si mostenirea parinteasca pe care ne-a lasat-o El noua, cand a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugaciune pe care ne-a dat-o noua, cand S-a inaltat la Tatal Sau, intareste dragostea noastra intreolalta.

13. Sa ne grabim sa dobandim implinirea rugaciunii Sale catre Tatal si sa nu ne lepadam de mostenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El noua, ca sa nu fim lepadati si inlaturati de la vrednicia de fii, de la binecuvantarea Sa si de la rangul de ucenici ai Sai, si sa nu cadem cumva, pierzand nadejdea pe care o avem si fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Asa precum, inainte de patima Sa cea mantuitoare, nu numai poporul isi asternea vesmintele inaintea Domnului Care intra in Ierusalimul cel de jos, dar si cei ce erau cu adevarat capetenii ale neamurilor, adica Apostolii Domnului, tot astfel si noi, carmuitori si carmuiti, sa asternem vesmintele noastre innascute, adica trupul nostru si dorintele acestuia, inaintea Duhului. Iar aceasta nu numai ca sa ne invrednicim sa vedem si sa ne inchinam patimii Sale celei aducatoare de mantuire si sfintei Sale invieri, ci sa ne bucuram si de impartasire deplina cu El. Caci Apostolul spune: „Daca am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui” (Romani 6, 5).

14. Pe care fie ca noi toti sa o dobandim, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Grigorie Palama

Obiceiuri de Florii – Sarbatoarea Floriilor

Obiceiuri de Florii - Sarbatoarea Floriilor

Sarbatoarea Floriilor este cunoscuta in Bucovina sub denumirea de Duminica Stalparilor. De Florii praznuim intrarea Mantuitorului in Ierusalim. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca in trecut, Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez. Episcopul le dadea acestora sa invete Simbolul credintei.

Duminica Floriilor se mai numea si Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri. In trecut, atat la Bizant, cat si la curtile domnesti din Tarile Romanesti, sarbatoarea Floriilor se praznuia cu multa solemnitate. Luau parte imparatii cu demnitarii lor, carora li se imparteau faclii aprinse ca si la Pasti.

Obiceiuri de Florii – Obiceiul Lazaritelor

Inainte de a intra in Ierusalim, Hristos l-a inviat pe Lazar. Invierea lui Lazar este simbolul invierii viitoare a neamului omenesc.

In popor se crede ca Lazar era un fecior tanar, fratele fetei care s-a casatorit cu Dragobete, Cap de Primavara. Potrivit traditiei, intr-o sambata Lazar a plecat cu oile la pascut, lasand-o pe mama-sa sa faca placinte. Urcand intr-un copac sa ia muguri pentru animale, isi aduce aminte de placinte. Se grabeste sa coboare, cade si moare.

Potrivit legendei ca Lazar ar fi murit de dorul placintelor, exista obiceiul ca in aceasta sambata, femeile de la tara sa faca ofranda de pomenire a mortilor impartind placinte de post.

Profesorul Ion Ghinoiu afirma ca in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lazarita, care era structurat dupa modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma ca Lazarita era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se imbraca in mireasa si colinda impreuna in fata ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

Obiceiri de Florii – ramurile de salcie

In ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserica, pentru a-L intampina tainic pe Hristos. Ele sunt sfintite si puse la icoane. Se credea ca nu e bine sa renunti la aceste ramuri daca nu au venit celelalte Florii. Oamenii le puneau si pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta sa rodeasca. Exista credinta ca abia acum pomii prind putere sa rodeasca. De aceea, nu se plantau pomi inainte de Florii, de teama ca acestia sa nu ramana fara rod.

In ziua de Florii, stupii erau impodobiti cu ramurile de salcie sfintite, ca albinele sa se bucure de binecuvantarea divina.

In unele sate, matisorii erau aruncati in curte cand incepea sa bata grindina. Insa, ramurile de salcie aveau in principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.

Ramura de salcie sfintita era utilizata si in scopuri terapeutice. Oamenii inghiteau matisori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriti de diferite boli. Batranele se incingeau cu salcia ca sa nu le mai doara salele. Exista si obiceiul ca parintii sa-si loveasca copiii cu nuielusa de salcie, cand veneau de la biserica. Credeau ca asa vor creste sanatosi si intelepti.

Adrian Cocosila

Floriile – Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noapte de Pasti: „Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim”.

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: „Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5).

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

„Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui”. In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in „Manzul asinei” si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: „Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: „Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!”.

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii prin invierea lui Lazar si prevestesc biruinta asupra mortii prin Invierea lui Hristos.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Adrian Cocosila