Zăpezile

Mă întreb cine nu şi-ar dori o imensă ninsoare şi-o sanie cu doi cai albi în care să colinde nebuneşte câmpia, cotropit de sentimentul risipirii totale!
Există în nopţile de iarnă o prelungită secundă de încremenire a planetei. Cine nu ar ieşi atunci afară să măsoare cu tălpile goale întinderile imaculate ale cosmosului natal?
Ninge şi fiinţa noastră galopează prin zăpadă.
Cai albi trec peste acoperişurile oraşelor. Ninsoarea este ctitoria la care lucrează neîntrerupt respiraţia lor.
La început, sunt mute zăpezile. Într-o sanie ieşi în câmpie şi nebuneşte alergi, nebuneşte.
Respiraţia cailor albi mână oraşele din spate, departe, departe…Cobori din sanie şi te rostogoleşti în zăpadă. Zăpadă îţi aşterni pe umeri. În zăpadă te lungeşti şi asculţi.
Cineva se apropie necontenit de tine. Te-adulmecă, te-adulmecă. Vine secunda de încremenire a planetei. Se petrece miraculoasa stare de egalitate cu tine însuţi. Zăpezi. Zăpezi.
Asculţi. Este aerul o catedrală pe ale cărei ziduri albastre, muzici nemaiauzite se caţără, ca nişte mişcătoare icoane la care urechea se închină cu-atâta smerenie încât ţi se face de sunet tot trupul şi, căutându-te în ecourile înălţate până la cer, unul după altul, multă vreme nu te mai poţi regăsi.
Ca pe un fascinant covor plutitor, pe spinările cailor albi te întorci, târziu înspre casă.
Trebuie să fie începutul nemuririi acesta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: