Durerea din gânduri

Când se spulberă visele!
Trebuie să mă odihnesc, cu siguranţă trebuie, trebuie să nu mă gândesc la nimic, să-mi fie linişte şi mintea goală de gânduri. Dar oare dacă încep să-mi închipui ceva, ORICE, e gând?
Rău mă dor ochii, mă dor de durerea pustiului, mă dor toate de durerea lacrimilor.
Mintea mi-e pură şi limpede, liberă îmi este gândirea. Îmi alunecă în trecutul apropiat şi văd speranţe nerostite ce îmi măcelăresc dureros corpul. E o strânsă interdependenţă între durerea spirituală şi cea fizică, suferinţa sufletească îşi pune mereu amprenta periclitând starea de sănătate a corpului.
Speranţele mele s-au făcut ţăndări şi la această încercare… Da! Uite că şi speranţe pot să am în închipuirea mea! Şi-s multe şi m-am zdruncinat bine, că sunt speranţele mele! Gânduri şi speranţe, speranţe şi gânduri, destrămate, ce bine ar fi să pot spune că sunt şi uitate…
Nu privesc în urmă, de teamă că mi se vor vedea lacrimile, ce-au început să-mi curgă de nefericire pe obraji şi voi fi percepută ca o victimă, un animal cu blană preţioasă, ce este epuizat de atâta hăituire, un vânat ce nu necesită prea mult efort.
Am să pot să mai zbor? Poate am să mai pot zbura mâine. În închipuire e posibil orice!
De ce mai răsare soarele când tot ce însemna viaţă a dispărut şi nu a rămas decât deşert?
Durerea, iarăşi resimt durerea ce mi se urcă în corp, îmi taie răsuflarea şi-mi seacă toate simţurile. Un noian de gânduri mă împresoară şi-ncep din nou să resimt singurătatea.
Mi-s visele pline de pustiu şi simt cum seacă-n mine vlaga unei speranţe deşarte, ca şi clipa aceasta, ca şi ziua de mâine, toate-şi pierd sensul, toate se ascund parcă în dosul pustietăţii.
Himere, vise prefăcute în coşmaruri, de-acum toate amintirile plăcute încep să-mi chinuie existenţa.
Toate dor adânc şi mă prăbuşesc cu o jale amară ce mă striveşte şi lasă-n mine un pustiu, simt cum începe sufletul să doară de atâta goliciune. Îmi las toată fiinţa să cadă în durerea pustiului, nu că nu ar avea nici un sens lupta cu singurătatea şi că nu aş avea puterea să să-mi adun un gând care să mă scoată la liman, dar asta este calea mea în procesul însănătoşirii. Aşa că mă las pradă nepăsării, disperării, pustiului pentru a putea să redevin EU.
Am spus să mă scoată la liman. Liman? Care liman? Un alt loc în pustiu, care ajută visele să-ngheţe? Un alt loc cu orizonturi cenuşii şi o linie dreaptă. E atât de dreaptă linia orizontului, care pare a tăia în carne vie cu realitatea ei şi simt cum se adânceşte în mine ca o rană ce sângerează dureros de real. Mă dor ochii de lumina becului ce se strecoară mută în pupilele obosite, mă dor palmele de neputinţă, mă doare sufletul de atâta pustiu. Un geamăt slab abia-mi atinge buza şi se stinge, atât mai pot scoate în marea de pustiu. Încet, încet, las totul să mă copleşească, voinţa mi se pierde în drogul pustiului, lacrimile mi se usucă pe obraji şi mă ard, atât de nocive au fost trăirile adunate ce le-am scurs în acele picături pe care le cred binefăcătoare. Dar durerea nu a plecat, parcă mai rău mă apasă, îmi las aripile frânte să zacă neputincioase. Neputinţa urlă a pustiu şi nu am decât pustiu în mine… nu am decât pustiu, sau mai am, mai am o fărâmă de suflet sfârtecat, să întâmpin ziua de mâine, cu acelaşi pustiu de azi şi nu-i decât o nepăsare în jur, şi nu-i decât o oarbă amăgire a vieţii care aduce nuanţe de cenuşiu. Fac veşmânt ca un giulgiu sufletului, mă simt golită de conţinut, m-aş acoperi cu o umbră, să nu mai intre în mine pustiirea, dar chiar şi umbra ce mă acoperă e tot pustiu şi nu mai ştiu ce vreau, dacă vreau, nici ce sau cine sunt. Îmi privesc palmele obosite de deznădejdea gândurilor şi toate dor şi doare tot pustiul acesta. Aş vrea să pot să urlu în ecouri prelungi durerea ce mă apasă, durerea neputinţei. Mă pierd printre cuvinte, repet la nesfârşit tânguitoare vorbe şi zac închisă-n mine, ca un vechi disc stricat, ca un nesfârşit ecou, ca o durere pe care vreau s-o alung cu încăpăţânare, dar e prea pustiu şi intră-n mine prin toţi porii disperarea, când nu mai am voinţa să sper într-o zi în care soarele să-mi fie cânt de bucurie şi nici măcar în vise nu-mi mai apare viaţa pe care o ştiam.
Mi-e dor de culori, de verde, de pădurea în care să poţi să te pierzi doar în liniştea sufletului cu sunete dulci de viaţă ascunsă, dar mă afund în pustiul din jur… Fug în parc, poate aici găsesc o parte din lucrurile mărunte pe mi le doresc. Aici nu mă îmbrăţişează decât gerul gelos, într-o imensitate albă mă pierd şi îngheţ şi mă afund în pustiul din jur cu zăpadă îngheţată pe ramuri, ca în acel castel înfiorător de rece din basmul lui Grimm. Îmi las tăcerile să doară, am devenit o maşinărie care merge, căci aşa a fost programată. Am devenit un creier fără suflet sau poate-un suflet prea pustiu… sau poate tot ce alţii vor să fiu… E crâncenă această abandonare de sine, această detaşare de propria-ţi persoană.
Lumânări pâlpâie în suflet ca în urma unui mort, voinţa mi-a slăbit şi-mi opreşte ora singurătăţii să pot să o simt, iar şi iar, şi iar şi ar, dangăt de clopot îmi bate în amintiri şi simt cum creşte-n mine nulitatea existenţei. Încerc să-mi găsesc o ultimă fărâmă de putere cu care să-mi ling rănile, dar nu mai văd rostul să-mi alung atâta amar de întunecare, ce se ascunde în mine şi parcă nici nu vreau… La ce bun? Pentru pustiul care va reveni din nou într-o altă formă?… Că pustiul, să ştiţi şi voi, este şi el diferenţiat. Pentru o şi mai multă existenţă fără vise? Mi-e atât de greu, mi-e atât de pustiu gândul ce m-a amărât cu totul, ca un priveghi al unui neştiut de nimeni. Mirosuri de tămâie îmi năpădesc nările şi candele de veghe aprinse-n jur asistă la clipa deznădejdii de parcă ar vrea să o facă veşnică. O veşnicie ce nu încetează să apese cu realitatea ei o dureroasă răsuflare întunecă în clipa morţii. Îmi las fruntea pe genunchi cu dezolare, închid pleoapele să nu văd lumina ce nu poartă cu ea nicio rază de speranţă pentru ziua ce începe. Mi-e dor să fiu departe, să colind păduri singură, eu doar cu gândurile mele, să simt că iau putere din trupuri de copaci, să simt cum creşte în mine lumina zorilor, dar toate sunt departe şi totul e pustiu şi întunecat. Doar zâmbetul amar, imperceptibil, mai poposeşte pe o faţă ce nu exprimă decât dezolare. Să fie o mască împrumutată din piese lui Bernard Show? Cum să explici atunci că un suflet ce este rupt în două, iar lumea nu îl sesizează ca fiind apăsat de dureri insuportabile?
Dar e atâta durere în mine, cât poate cuprinde un suflet hăituit şi parcă nu e drept! Şi-mi vine să strig că nu e drept şi nu e drept să fiu nevoită să trăiesc aşa, să mă revolt cu disperare, dar mă lupt cu morile de vânt şi plâng cu neputinţă şi jalea mă apucă şi mai mare, când realizez că îmi plâng singură de milă şi mi-e ciudă şi îngân cuvinte să mă încurajez. Tu doar eşti puternică, ai trecut suflete prin atâtea încercări şi ai ieşit biruitoare, nu poţi să cedezi tocmai acum. Dar îmi văd chipul în oglindă, privirea îmi zăboveşte pe faţa sluţită de atâta slăbit, că m-am făcut aproape străvezie şi nu-mi vine să cred că am ajuns aşa. Mi-e lacrima lacrimă şi plânsul mi-e plâns şi cu fiecare gând survolat îmi intră cuţitul hain al realităţii în carne. Tot ce a fost frumos şi îmi dădea speranţă s-a sfârşit precum un vis… acum nu pot decât să plâng, nu am dreptul decât să plâng, sau să îmi înghit nodurile mari cât pumnul şi mi se face frig şi toate puterile mi se scurg. Mă las dusă de val, întâmplător nu ştiu să înot şi nu pot decât să mă las dusă de val. o amăgire mă ţine parcă vie. Port urlete de disperare în mine şi tac mergând înainte, iar, şi iar, şi iar… De ce m-am născut în suferinţă? De ce m-am născut cu suflet, ca să trăiesc numai cu dureri în el? De ce nu pot să fiu şi eu ca alţii, să nu îmi pese, să fiu insensibilă? Să trec prin viaţă fără să-mi pese că-n jurul meu se îngrămădeşte ipocrizia şi minciuna şi nu contează nimic altceva, decât să-i impresionezi pe alţii. Nu aşa vreau eu să trăiesc! Mie nu-mi pasă dacă impresionez bine sau rău şi mai ales dacă nu impresionez! Nu vreau să fiu decât ceea ce sunt şi simt şi pot să fiu. Un alt liman nu văd la orizont şi nu cred să existe pentru mine. Mi-am pierdut pe mine în speranţa zadarnică şi de aceea m-aş preface-n vânt şi praf stelar ca să mă spulber într-o clipă. Să nu mai existe-n mine nici suferinţă, nici uitare, nici dezamăgiri, nici pieire… Mi-s buzele crăpate, în piept o forţă ce mă striveşte necruţător, tâmplele îmi ard, carnea mi-o simt sfâşiată, iar cerul gurii mi-e amar de atâta existenţă zdruncinată. Mi-am muşcat buzele până la sânge… am vrut ca durerea aceasta reală să-mi acopere durerile surde interioare. Uscate, crăpate şi sângerânde îmi sunt buzele şi dor, dar tot mai sfâşietoare îmi este mutilarea-mi interioară ce o simt ca pe un nou eu… şi vreau să o simt, poate că aşa voi fi strâns legată de realitate… Realitatea? Ha, haaaa, haaaaaa! Ce îndrăzneală! Am uitat, că până şi realitatea mi-e trucată. Trucată şi trunchiată, eu doar caut cuvintele, trucat, trunchiat… cine m-adună, când stele tună peste pământ, mai plouă-un cuvânt şi nici măcar acela nu-i bun de nimic. Cum de mai caut s-aud vietăţile moarte, care-au uitat demult că mai există speranţă prin moarte şi-au binecuvântat propria neputinţă de lupta şi binecuvântarea s-a aşternut peste toate greşelile lumii şi peste toată mizeria ei. Stau şi aştept ca aceeaşi mizerie să mă copleşească şi-apoi, când aceasta va fi petrecută, cu un rânjet de satisfacţie, am să refuz binecuvântarea, care de fapt înseamnă apă de ploaie. Cinstim morţii noştri ca şi cum îi mai ajută cu ceva sau le foloseşte la ceva. Pe ei nu! Poate pe noi ne ajută amăgirea, că va face cineva la fel cu noi. Ne dăruim astfel, în timp, o linişte idioată pentru propria noastră îngropăciune…
M-aş apuca să-mi număr speranţele, durerile, altă dată aş fi spus şi visele, să le număr… Nici n-ar fi prea greu, nu-s decât câteva şi acelea amărâte speranţe, vise… În locul lor au crescut mărăcini, ce-a mai rămas nici măcar nu trebuie numărat, căci este – PUSTIU! Pustiu împestriţat cu durere şi neşanse, uneori simt că pierd chiar şi puterea cuvintelor, iar cele ce rămân sunt doar cuvinte seci. Aş privi înainte, dar nu prea am spre ce. Aşa că îmi las mai bine ochii în pământ. În felul acesta văd ceva cunoscut – întunecarea pământului. E aceeaşi oriunde, doar lumina diferă şi numărul stelelor din cer.
Gheare nelegiuite îmi sfâşie carnea, parcă străduindu-se să-mi dovedească precum că oasele oricum nu-mi mai sunt bune la nimic şi mă-ntreb, de ce am fost lăsată să fiu? Ajută cuiva întreaga suferinţa mea? Mi-e clipa târzie şi nu mai ştiu nici ce, nici cine sunt. Mă pierd în durerile ce nu se mai sfârşesc, plâng neputincioasă în faţa lor, încercând poate să înduplec. Mă simt târzie, ieşită din timp, ŞI-AM OBOSIT! Mi-e clipa târzie, mi-e târziu gândul, dar mereu proaspătă durerea. Am obosit şi nu mai ştiu nici ce, nici cine sunt şi nu ştiu nici a mai juca şotron. Mi-s mâinile durere, dor mângâierile, mângâierile ce ştiu că niciodată nu voi avea cui le dărui. Rămân până şi ele să doară. Mi se iau toate în fiecare zi câte puţin şi mi se dă în schimb durere. De ce nu mi se taie dintr-o dată viaţa, că şi aşa ce-a mai rămas din ea? Mi-a rămas să zac acum aici între perne, înconjurată de ale lumii invenţii, legată de lume prin nu ştiu ce nimicuri. O fiinţă ce crede că scrie, dar scrie prost. Elanul avut cândva nu-mi mai foloseşte la nimic, până şi somnul mi s-a luat, sau nici el nu mă suportă… Doamne de unde atâta durere, de unde o iei? De-aş şti măcar că ai luat-o din altcineva şi mi-ai dat-o mie, atunci zău că aş înţelege. Mi-ar fi bine să ştiu că sufăr pentru alţii şi că lor le rămâne clipa luminată-ntreagă.
Am rămas să nu mai fiu decât durere…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: