un marghiloman

viciile… există un timp al renunţării şi un timp al reapucării. nu ştiu care e ordinea lor logică, dar aş vrea să aflu dacă pot coincide.

gabi avea darul beţiei. era un capăt de drum încrucişat între cantacuzini şi cernaţi, crescut în cultul eroilor şi al învăţaţilor… lui îi plăcea să mă asculte vorbind filosofie în orele sparte de panica bolnavilor cu rinichii morţi. eu mă înnebuneam după poveştile lui venite din tainiţele unor destine, mă suia în maşina timpului şi mă ducea să-l vedem pe generalul alexandru cernat sau pe unul dintre contemporanii cantacuzini, legionar francez, ajuns ulterior şeful securităţii unui dictator african…

gabi nu făcuse şcoală, vorbea câteva limbi la perfecţie, avea o minte brici, gândea… politic, în afara timpului nostru, vizionar. locuia într-o mahala, departe de familia jenată de existenţa lui, seara bea cu vecinii, în faţa blocului, unde se uita la un televizor pus pe un scăunel, să vadă toată lumea fotbal.

– ce ai atâta de vorbit cu beţivu’ ăla? ţie nu-ţi plac fetele?
în momentul ăla, cum stătea ea atârnată de clanţa de la uşa cabinetului, am dezbrăcat-o din ochi, am regulat-o pe repede înainte, am îmbrăcat-o la loc şi-am pupat-o pe frunte:
– necazuri?
– ăluia cu sida îi ţipă aparatu’.

cum a venit gabi, am plecat împreună să vedem bolnavul. se blocase pompa de pe circuitul de sânge. mi-era frică! de câte ori mă apropiam de omul ăla, tremura ceva în mine. cu mâinile tremurânde, gabi tot împungea aparatul cu o şurubelniţă boantă. nimic! nu băuse încă nimic.

salonul avea două paturi. bolnavul celălalt avea antigen australia. era galben pământ.
– stai puţin!, i-am şoptit lui gabi.
am reuşit să eliberez circuitul sângelui din pompă şi am încercat să reglez presiunea pe partea de soluţie. poate am greşit undeva, poate aşa a fost să fie: filtrul plin cu sânge a explodat. toată camera s-a umplut cu roşu. stătea în aer ca o ceaţă, ca moartea.
– criminalilor, a urlat palidu’, o să iau şi sida!

– mircea, acuma cred că ar merge un marghiloman, mi-a spus gabi când am plecat de acolo.
– un marghiloman??
– o cafea pentru nemuritori.

după ce am părăsit spitalul, nu ne-am mai văzut vreo doi ani. apoi, m-a sunat:
– ne întâlnim?
– da! m-am bucurat.
– când?
– mâine-dimineaţa.

mă gândisem că poate îl prind treaz.

îl aşteptam pe trotuar. taxiul a oprit în dreptul meu şi gabi a ieşit cu greu. apucase să bea. nu-l văzusem niciodată cu altceva decât în blugi şi haine răpănoase. acum, totul pe el strălucea a scump şi a nou. a zâmbit – nu mai avea dinţii din faţă! – şi m-a îmbrăţişat:
– hai să bem ceva! mi-era dor de tine!

îl dăduseră afară din spital, făcuse turcia, vânduse şi cumpărase, se însurase cu o grecoaică, traficase carne vie şi droguri, fusese în trei puşcării, grecia, turcia şi mongolia. îl bătuseră rău. o pleoapă căzută te făcea să te întrebi dacă este scârbit de tine.
– nu mai sunt acelaşi.
– văd.
– nu, mircea, nu înţelegi, mi-am vândut sufletul, am nenorocit oameni.
– cum aşa?
– nu-mi mai aparţin.
– unde s-a întâmplat?
– în nordul chinei.
– şi acum?
– am sclavii mei, drept de viaţă şi de moarte, iar eu… sunt sclavul altora.

am stat până seara târziu. l-am ascultat ca-n alte dăţi, dar acuma nu mai înţelegeam nimic. sau nu mai voiam. a scos un portmoneul şi mi l-a dat.
– ia cât ai nevoie!
era doldora.
– ia acuma, cât se poate! plec în iran. s-ar putea să nu reuşesc…
– eu cum voi şti dacă eşti bine?
– te caut eu. dacă nu, atunci vei şti că nu mai sunt.

* * *

astăzi, m-am trezit de dimineaţă cu el în gând. mi-am dat seama că nu pot să-mi mai amintesc nici cum se numeşte, nici cum se face cafeaua aia, pentru… nemuritori. am căutat pe net şi, până la urmă, am găsit reţeta marghilomanului:

– 100 gr de coniac de cea mai bună calitate, Courvoisier, Henessy…
– 2 linguriţe cu vârf de cafea tip „mocca” sau „arabica”: Dalmayr, Lavazza, Gevalia…
– 1 linguriţă rasă de zahăr nerafinat
Se toarnă coniacul într-un ibricel de cupru şi se pune la foc mic împreună cu zahărul.
În momentul fierberii, se ia de pe foc şi se adaugă cafeaua, mestecând uşor.
Se picură o linguriţă de apă rece.
După ce s-a odihnit câteva minute, se toarnă într-o ceşcuţă de sticlă ferecată-n argint şi se serveşte alături de o havană adevărată…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: