Retezatul, minunea pierdută a lumii

Parcul Naţional Retezat a ratat intrarea în finala minunilor naturale ale lumii, dar, indiferent de clasamente, este o destinaţie de excepţie pentru orice iubitor de frumos şi de autentic.

După nouă zile petrecute în Retezat, priveşti totul cu alţi ochi. Pentru că ai fost acolo şi nimic nu mai poate fi la fel ca înainte.

Cum vii din Bucureşti, pe calea ferată, laşi în urmă inima de cărbune învelită în verdeaţă a Petroşanilor şi cobori din tren la Ohaba de sub Piatră. Depăşeşti uliţele şerpuinde ale Nucşoarei, apoi, în timp ce cumperi urda încă şiroind de zer de la o stână, descoperi că Retezatul s-a ridicat în picioare şi te aşteaptă.

Te lepezi de Popasul Cârnic pentru drumul forestier străjuit de un râu care şlefuieşte, asemenea unui ceasornicar, pietre rubinii. Îţi legi prevăzător două aripi la bocanc şi zbori peste un deal, pentru a surprinde pădurea învelindu-se pudic în pledul de căldură vegetală al muşchiului. Un pic mai în amonte, un uriaş de piatră geme de plăcere, tolănit în copaia sa, iar apa i se scurge printre degetele de la picioare în zeci de şiroaie reci.

Bei un ceai de măcriş la cabana „Genţiana” şi observi cum, pe măsura înălţării, pădurea lasă loc jnepenişului, până când nici măcar ghearele aciculare nu se mai pot agăţa de bolovani. De aici în sus începe domnia pietrei şi a apei, stări împletite într-o nesfârşită luptă, ca două piese dintr-un orologiu ce se uzează reciproc, dar care au nevoie una de cealaltă pentru a măsura timpul.

Apele Edenului

În Retezat sunt peste 80 de lacuri aşezate pe tronuri de granit, tăuri hrănite de inimile topite ale gheţarilor sau ochiuri de apă unite prin lacrimile pâraielor, dăruiţi cu nume de fată: Bucura, Lia, Ana, Florica, Viorica. Zănoaga îşi coboară talpa lichidă până la o adâncime de 29 de metri, iar Tăul Agăţat îşi justifică numele prin aceea că şi-a instalat undele şi luciul la 2.250 de metri.

Pretutindeni eşti în siajul unei invizibile baghete magice. Când norii îşi încruntă sprâncenele deasupra Tăului Negru, întreaga zonă se schimbă la faţă, ca şi cum muntele tocmai a primit o veste proastă, pe care n-ai vrea s-o auzi. În aerul magnetic din jurul Tăului dintre Brazi, acum 18 ani, un grup de turişti a fost urmărit de o lumină strălucitoare, apoi, la câteva zile, un avion a muşcat din piatră, lăsându- i muntelui nouă vieţi şi misterul nerezolvat al unei prăbuşiri. Tot aici se spune că a fost pescuit un peşte care trăieşte doar în apă sărată.

Toanele

Cum treci de Şaua Bucurei, telefonul mobil ţi se goleşte de gânduri – mesajele celor de-acasă pentru cei plecaţi în Retezat se vor strânge pe această curmătură, timp de câteva zile, la un taifas îngrijorat -, pe când tu slăbeşti odgoanele rucsacului şi înalţi vela pelerinei. Vântul împinge nori vineţii peste clepsidra de piatră, şi plutonul de execuţie ceresc trimite o rafală de grindină.

Două nopţi şi o zi stai împachetat în ceaţă pe malul lacului Bucura, în cortul care face mătănii din cauza vântului, ascultând darabana ploii. Apoi, într-o bună dimineaţă ce pare aşezată la sfârşitul timpurilor, vezi cum văzduhul de deasupra Bucurei a devenit atât de limpede, încât la amiază Soarele şi Luna se văd laolaltă pe cer, iar noaptea, când bolta îşi dezvăluie întreaga radiografie de stele, din ugerul Căii Lactee ţi se preling pe frunte picături de lichid alb înmiresmat.


LACUL BUCURA. Cel mai mare lac glaciar din România (8,9 hectare) se află la altitudinea de 2.040 m
Foto: Remus Suciu


Imperiul vegetal

Sunt flori peste tot, aproape 1.200 de specii de plante

, dintre care 90 nu mai pot fi văzute niciunde în lume, fie răsfirându-şi mândre strălucirea, aromele şi culorile, ca la horă, fie pitulate prin crăpături ori cocoţate pe stânci, acolo unde copitele, boturile sau degetele nu le ajung. Campanulele îşi scutură clopotele gingaşe, chemând insectele la baia de polen.

Zâmbrul răsuceşte îmbufnate fructe vineţii la capătul braţului înţepător. Ici se vede zâmbetul tran dafiriu al odoleanului, din ale cărui flori se extrage calmul vegetal al valerianei, colo sunt cleştii mov ai cărbunilor şi fustiţele ciclamen ale rododendronului, dincolo dai de galbenul anghinării sau de albastrul filigranat al genţianei.

Coborând spre Poiana Pelegii, trei brazi crescuţi din aceeaşi tulpină îşi priveghează fratele doborât de furtună, iar jalea neamului din lemn şi cetină e aproape omenească. Câţiva metri mai jos însă, o turbărie şi-a tras peste chip un voal de bumbăcariţă, de parcă întreaga poieniţă s-ar pregăti de nun ta soarelui cu pământul reavăn.

Rezervaţia

În interiorul Parcului Naţional Retezat există zona rezervaţiei naturale, delimitată de semne speciale, în care nu poţi intra decât cu aprobare specială, de la Academia Română. Te afli, parcă, în du păamiaza celei de-a cincea zile din Geneză, înainte ca lui Dumnezeu să-i vină îndoielnica idee de a-l zămisli pe om. E o nemişcare pură traversată de sângele pâraielor, înălţată pe liniştea lespezilor ce se odihnesc în văi şi pe versanţi, piese gigantice ale unei partide de domino întrerupte acum mii de ani.

Secundele se usucă la soare lângă şopârle şi broaşte brun-pestriţe, iar chiţăitul marmotelor te ademeneşte să te eliberezi de legăturile rucsacului şi ale vieţii la oraş. Dacă ai noroc, vezi o familie de capre negre, gazdele fragile şi sperioase ale înălţimilor.

E atâta frumuseţe în jur încât, în absenţa oamenilor, îţi vine să dai „Bună ziua” pietrelor şi fluturilor. Nu te simţi străin, ai doar acea senzaţie de a te fi întors după o lungă absenţă în casa în care te-ai născut, pe care nu ţi-o aminteşti, dar pe care trupul tău o ştie, iar toate lucrurile te întreabă: „Unde ai fost?”.

Pe tâmpla lumii

Urci scări maiestuoase spre sălile de tron ale înălţimilor, pe un obraz apune soarele, pe celălalt viscolul rostogoleşte minusculi oameni de zăpadă, cobori prin văi în care muntele refuză şi în luna lui Cuptor să-şi lepede lenjeria de zăpadă şi ajungi la buza Tăului Agăţat. În dreapta, pumnul Judelui pregăteşte de veacuri sentinţa, în stânga Peleaga dă pinten cerului.

Acolo chiar şi timpul se opreşte să ia o gură de apă, deci îţi laşi rucsacul jos şi, cu ochii aţintiţi spre zarea plină de lucruri mărunte, te aşezi pe-un bolovan şi taci îndelung.

Mai multe imagini şi pe www.adriangeorgescu.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: