Dr.Rinpoche (primul ministru al Tibetului) despre Tibet

Mă simt foarte onorat să împărtăşesc cu dumneavostră câteva cuvinte despre bogăţia culturală şi spirituală a Tibetului.

Este o mare oportunitate pentru noi să luăm parte la importanta moştenire culturală a Indiei, care a fost păstrată şi adusă în Ţara Zăpezilor, cum este numit Tibetul, în ultimii 1300 de ani, iar în zilele noastre a fost încercată până aproape a dispărut de pe faţa pământului.
Tibet, platoul înalt al lumii, este situat între China şi India, cele mai populate naţiuni asiatice, şi, de asemenea, ajunge până la graniţa cu Rusia, Mongolia şi multe alte ţări; a fost locuit, conform cu descoperirile recente ale ruinelor arheologice, care au dovedit că populaţia umană a trăit pe Podişul Tibetului cu cel puţin 30.000 de ani în urmă, dar istoria şi civilizaţia consemnate sunt destul de restrânse.

Primul Rege al Tibetului, Nyatri Tsampo, care se considera că era urmaş al unui Prinţ din Bengal, a ajuns în Tibet în jurul anului 242 îdC şi pornind de atunci Regatul Tibetului a început. Însă nu mai târziu de secolul 7 dC, Tibetul a reuşit să aibă o scriere, o limbă, o moştenire culturală şi istorică. În acele timpuri, tibetanii au dezvoltat o scriere care este o formă scurtă a scrierii Sanscrite, formată din 30 de consoane şi 4 vocale care poate descifra întregul Canon Sanscrit al Indiei, iar limba este cea mai asemănătoare cu sanscrita, şi orice este exprimat în limba sanscrită poate fi exprimat şi în limba tibetană.
Din secolul al 7-lea până spre finalul secolului al 11-lea au fost traduse complet în limba tibetană tratatele indiene, în mare parte Canonul Budist, învăţăturile lui Buddha şi comentariile scrise de diverşi învăţaţi indieni, şi totodata, literatura seculară, astronomia ayurvedhică şi multe alte subiecte care predominau în acea perioadă în India, acestea conţinând toate tradiţiile şi multe comentarii tibetane. Astfel, Tibetul a devenit continuatorul descendenţei tradiţiei indiene, mai ales în Nalanda, Vikramashila, Takshashila şi Uddandapuri şi multe alte centre de cunoaştere din India. Conform tradiţiei budiste, totalitatea temelor de studiu sunt clasificate în 5 subiecte, şi anume: Ştiinţa Limbajului şi a Literaturii, în sanscrită o numim „Shabdavidya”, Ştiinţa Logicii şi a Raţionamentului, în sanscrită o numim „Hituvidya”, şi Ştiinţa Vindecării şi a Medicinei, o numim în sanscrită „Chikitsavidya”, şi mai există Arta şi Sculptura, Arhitectura, în sanscrită le numim „Shilpavidya”, şi ultima – Ştiinţa Spiritualităţii, „Adhyatmavidya”.
Toate aceste subiecte de studiu conţin totalitatea artelor şi ştiinţelor care au fost studiate de vechii înţelepţi şi învăţaţi indieni; care au fost traduse şi transmise în Ţara Zăpezilor a Tibetului unde au fost păstrate până în zilele noastre.

Bogăţia spiritualităţii culturale.
Înainte de a discuta despre aceasta, trebuie să clarificăm la ce ne referim când folosim termenii „cultură” şi „spiritualitate”, pentru că aceşti termeni sunt folosiţi acum în diverse moduri; dacă nu îi clarificăm de la început e posibil să facem confuzie sau să înţelegem greşit. Cuvântul „cultură” este un termen relativ nou în limba engleză care are în zilele noastre foarte multe şi diferite conotaţii. În Occident termenul „cultură” este folosit atât pentru bine cât şi pentru rău. De exemplu, noi spunem „cultura violenţei”, „cultura distrugerii”, „cultura războiului” ş.a.m.d. Dar conform cu limba tibetană şi cu limbile indiene, termenul „cultură” e relaţionat doar cu binele, noi nu spunem „cultura violenţei”, „cultura războiului” pentru că acestea sunt activităţi neculturale şi exprimări neculturale. Termenul în sanscrită este „sanskritic” care înseamnă „bine cultivat”. În consecinţă, noi folosim termenul „cultură” doar cu înţelesul său pozitiv şi pentru bine. În ceea ce priveşte cultivarea minţii în spiritualitate şi în puritate, atunci când este în totalitate dezvoltată o stare interioară aceasta se numeşte „culturala”. Acharya Narendra Dev, un mare învăţat al Indiei, în secolul al 20-lea a definit „cultura” ca fiind „agricultura pe pământul minţii”. Mai exact, a spus în sanscrită: „chittabhumi ki kheti hai” ce înseamnă „cultivarea pământului minţii duce la un rezultat numit ‘cultură'”, iar astfel de minţi determină o stare interioară care nu este condiţionată de emoţii negative, numită „culturală”; şi într-o astfel de stare interioară persoana creează exprimarea ei cum ar fi Muzica, Dansul, Literatura, Poezia, Arta, Arhitectura ş.a.m.d. De asemenea, acestea sunt numite „culturale” pentru că sunt expresii ale culturii. Starea interioară cultivată îşi dă creativitatea în frumuseţe, în melodie şi în pace, ş.a.m.d.
Toate acestea aparţin culturii. Spiritualitatea înseamnă ştiinţa interiorului nostru. Mintea umană este atât de condiţionată să-şi îndrepte atenţia doar către lucrurile obişnuite şi este incapabilă să facă introspecţie, să-şi înţeleagă natura sa în prezent. Procesul gândirii noastre, întotdeauna, se îndreaptă către lucrurile materiale, şi, de asemenea, în trecut sau în viitor, nu stă niciodată înăuntrul nostru, nu se concentrează niciodată în interior şi nu se concentrează niciodată în prezent. Atunci când trecem printr-o exersare a chemării conştiinţei şi o concentrare a minţii, atunci, treptat, înţelepciunea interioară se trezeşte. Cu această înţelepciune care se gaseşte în interior, odată ce aceasta s-a trezit, fiinţa umană poate să se vadă pe sine însuşi aşa cum este în prezent, fără nici un fel de distrageri. O astfel de stare interioară se numeşte înţelepciune, „Pragya” în sanscrită, iar o astfel de înţelepciune este spirituală. În ea se găsesc Spiritul bunătăţii umane şi Spiritul Esenţei lui Buddha, de asemenea. sămânţa naturii budice predomină în toate fiinţele raţionale, iar pe baza acesteia toate fiinţele raţionale sunt considerate egale; iar realizarea unei astfel de sămânţă, unui asemenea potenţial, din care starea interioară a fiecărei fiinţe raţionale se poate dezvolta, poate să evolueze, transformându-se în eminenţă, în capacitatea de a şti totul, în natura trezirii şi a lipsei condiţionărilor, aceasta se numeşte spiritualitate. Într-adevăr, Tibet a avut din abundenţă din această tradiţie a spiritualitătii, mai ales din tradiţia budistă.

Cum am menţionat mai devreme, începând cu secolul al 7-lea şi până în secolul al 11-lea, întreg poporul tibetan era angrenat total în primirea învăţăturilor, a tradiţiilor budiste din India, în traducerea acestui canon şi răspândirea şi practicarea lui de către întreaga naţiune. Tradiţia spirituală pre-budista în Tibet s-a numit Bon, Bonism. Aceasta a rămas în Tibet pentru o perioadă destul de lungă, dar doar prin transmitere orală; nu există o învăţătură scrisă. Astfel că, după introducerea Budismului în Tibet totalitatea învăţăturii Bon a avut o oarecare influenţă din partea scrierilor budiste, iar astăzi există curentul Bon, dar este foarte dificil acum ca acesta să fie deosebit de Budism, în ceea ce privesc aspectele filozofice şi spirituale. Tibetul este situat destul de departe de naţiunile dens populate; a fost întotdeauna autosuficient în nevoile lui. Întreaga populaţie a creat o forţă internă pentru dezvoltarea tradiţiilor culturale şi a culturii sale. Cultura tibetană, care este de fapt o cultură indiano-budistă nealterată, neinfluenţată de nici o cultură sau expresie culturală neo-budistă.
În Tibet a rămas o cultură budistă pură, care s-a exprimat în numeroase forme ale artei şi ale literaturii. Cred că Tibetul este una dintre cele mai bogate ţări, din punct de vedere al tratatelor canonice spirituale şi a scrierilor budiste. Tibetul are un timp istoric cultural şi spiritual foarte scurt, după cum am menţionat, cel mult 1300 de ani. Deşi având o populaţie mică, în oricare moment din istorie, nu mai mult de 6 milioane, a dat naştere la enorm de multe scrieri, cea mai bogată literatură din lume, care n-a fost întâlnită niciodată în ţări ca şi China sau India, acestea având o populaţie numeroasă şi o istorie mai lungă de 5000 de ani.

Chiar şi aşa, dacă comparăm cantitatea de scrieri creată de China, India şi Tibet, cantitatea scrierilor budiste nu este mai redusă decât scrierile din India sau din China disponibile în prezent. Aceasta înseamnă că Tibetul are cea mai bogată acumulare de moştenire spirituală din India. Bineînţeles că avem şi o oarecare contribuţie din China, însă contribuţia Chinei se regăseşte în prepararea mâncării, ţesutul hainelor şi, în anumită măsură, în agricultură. În afară de acestea, totalitatea moştenirii spirituale, religia, filozofia, sistemul de sănătate, sistemul astrologic, sistemul artei şi al sculpturii, toate acestea au fost moştenite din India budistă. În zilele noastre găsim foarte multe instrumente muzicale, toate au fost moştenite din India din Takshashila, Nalanda sau Vikramashila, Uddandapuri etc,etc. Astăzi, nu o să le mai găsim în India, dar sunt în întregime păstrate în Tibet. Sculptura în unt, sculptura portretelor, pictura Thangka, toate acestea se bazează pe fundamentele literaturii sanscrite numită „Chitrarachana”, care înseamnă Ştiinţa Picturii, Ştiinţa Artei. Acestea sunt pierdute în sanscrita originală din India, dar traducerea lor în versiunea tibetană este păstrată în Tibet; toate aceste picturi Thangka, sculptura în unt, sculptura bustului, mandalele, mandalele din nisip colorat, au dispărut complet din India; dar ele încă sunt păstrate în Tibet fără nici o deformare, fără vreo deteriorare, în conformitate exactă cu specificările din tratate, din textele originale; ele sunt încă disponibile, inclusiv descendenţa, transmiterea orală şi explicarea fanteziei actuale, toate acestea sunt încă păstrate în Tibet. Prin urmare, Tibet are o moştenire spirituală şi culturală foarte bogată cu o foarte mare legătură cu bunăstarea umanităţii, chiar şi în secolul al 21-lea.

Aceasta trebuie să fie conservată şi protejată. Umanitatea nu îşi poate permite să piardă această civilizaţie spirituală. Este o moştenire a Indiei care a fost păstrată în Tibet, iar punctul comun esenţial al tuturor moştenirilor spirituale este iubirea şi compasiunea; întreg Budismul se bazează pe dragoste, compasiune şi nonviolenţă. Şi cred că astăzi este nevoie de cultură şi de spiritualitate chiar mai mult ca până acum. În opinia mea, astăzi există provocări nenumărate pentru toate fiinţele de pe Planeta Pământ: creşterea violenţei, sub diverse forme-sub forma războiului, sub forma terorismului, sub forma violenţei organizate, sub forma exploatării ş.a.m.d. Nimeni nu mai este în siguranţă nicăieri. Cred că aceasta este o mare provocare pentru întreaga umanitate. A doua provocare este degradarea mediului înconjurător, a dezechilibrării ecosistemului, încălzirea globală. Necesităţile umane de bază, aer pentru a respira, apă de băut, sunt în întregime poluate, contaminate. Este dificil să găseşti aer curat pentru a respira, este dificil să găseşti apă curată pentru a bea. Degradarea mediului înconjurător este o altă provocare. Diferenţele economice, folosirea greşită a resurselor şi prezenta recesiune a economiei, este şi ea o mare provocare. Iar, în final, sursa salvării tuturor fiinţelor umane sunt religiile, dar astăzi vorbim de intoleranţă religioasă şi conflictul civilizaţiilor. Sursa fericirii este astfel transformată într-o sursă de conflict şi violenţă. Va trebui să înfruntăm toate aceste provocări. Singura cale de a face faţă acestor provocări este moştenirea spirituală, moştenirea iubirii şi a compasiunii, moştenirea unui sistem de trai care le permite şi celorlalţi să trăiască. Conform viziunii budiste, în întreaga umanitate există trei moduri diferite de a trăi. Primul mod de a trăi este să trăieşti de pe urma celorlalţi. Astăzi, majoritatea umanităţii trăieşte în felul acesta, de pe urma celorlalţi, pe baza exploatării celorlalţi, abuzând de drepturile celorlalţi; o mare parte a oamenilor trăiesc aşa. Acesta nu e un mod de viaţă. Fiecare moment este o moarte, dar oamenii aleg acest mod de a trăi. Alt mod de a trăi este: trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască. Dacă putem să facem asta, cred că Pământul va deveni un loc mai bun pentru a trăi. Iar, în final, cerinţa unui sistem de trai omenesc: aceasta ar fi să-i serveşti pe ceilalţi. Scopul vieţii nu este: lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască, scopul vieţii umane este să-i serveşti pe ceilalţi, să-i ajuţi pe ceilalţi, dar aceasta se poate întâmpla doar dacă ai o minte plină de compasiune, un suflet iubitor; aceasta este cerinţa acestor timpuri şi aceasta este esenţa vieţii umane. Modul de viaţă budist este să trăieşti de dragul de a-i servi pe ceilalţi , lucru care va contribui mult la viitorul umanităţii. Va sunt recunoscator tuturor pentru atenţia cu care aţi ascultat ideile mele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: