Trandafirul de Emil Gârleanu

La o margine de drum înflori un trandafir. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se inviorase dimineaţa ceea de primăvară. Ş-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăştia îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare aşa de minunate însuşiri, — daruri pe care nu le împărţise nici în rai. — Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad.

Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimţită până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar dacă aveau câte ceva în mână, aruncau să ţină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndată alt bobocel şi, cât ai clipi, se desfăcea. Şi alţi drumeţi treceau, şi nu era unul să nu rupă câte o floare.

După câteva zile trandafirul se mâhni: el se-mpodobea şi oamenii îl despuiau. „Uite, îşi zicea, spinul de lângă mine. Ce nalt e, ce chipeş, şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele.” Un stigleţ, care tocmai atunci se aşeză pe o creangă, îl desluşi: „Cum să se atingă cineva de spin, când tot e îmbrăcat de ghimpi!” Atunci trandafirul se uită şi văzu că-ntr-adevăr spinul avea ghimpi.

Şi nu mai pregetă: se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dânsul de ghimpi, ca să-i păzească floarea. „Vezi, îşi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămâie ceea ce numai în rai trebuia să dăinuiască.” Şi, bucuros, îndată a făcut semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi mai nu era unul care să nu se repeadă, lacom, la floarea minunată. Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa şi câte o bobiţă de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sângele a pătruns, încetul cu încetul, în pământ, s-a ridicat până în bluza, şi-ntr-o dimineaţă floarea trandafirului se desfăcu roşie, aprinsă, ca sângele. Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi şi-n dânsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toţi tradafirului, şi mie nimeni.” Şi se rugă de Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu şi-a zis: „Veşnic o să se ia pe pământ un lucru drept altul; căci numai eu pot şti că ce am menit odată, aşa dăinuieşte; oricum s-ar schimba faţa, soarta rămâne aceeaşi!” A făcut Dumnezeu un semn, şi floarea spinului se făcu roşie ca focul…

Şi-au trecut mereu drumeţii, şi-au rupt întruna florile trandafirului, şi nu s-au uitat la spin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: