CANTECELE MARII – din lirica si armoniile verii

DRAGI PRIETENI, PENTRU CA ANOTIMPUL VACANTELOR BATE LA USA, VA INVIT LA O INCURSIUNE IN POEMELE MARII CARE NE CHEAMA SI NE INCANTA AN DE AN.
SPER SA VA FACA PLACERE!

Mihai Eminescu
MAI AM UN SINGUR DOR

Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt…
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.

Pablo Neruda,
ODA MARII

marea,
si ce noian de mare,
se revarsa
din sine
in fiece clipa,
zice ba da, ba nu,
ba nu, ba nu, ba nu,
zice ba da, in azur,
in spuma, in galop,
zice ba nu, ba nu.
Nu poate sa stea linistita,
„ma cheama marea” repeta,
se lipeste de-o stanca,
nu izbuteste s-o-nduplece,
atunci,
cu sapte limbi verzi,
de sapte caini verzi,
de sapte tigri verzi,
de sapte mari verzi,
o mangaie, o saruta,
o umezeste,
si se bate in piept,
repetandu-si numele.
O, mare, asa te cheama,
tovarase ocean,
nu pierde vreme si apa,
nu te zbuciuma atata,
ajuta-ne ;
suntem maruntii pescari
oamenii tarmului,
ne e foame si frig
si ni-esti dusman.
Nu lovi asa tare,
nu striga-n acest fel ;
deschide sipetul verde
si pune-n mainile
fiecaruia,
daru-ti de argint:
pestele nostru
cel de toate zilele.
Aici, in fiece casa
il dorim,
de-ar fi de argint,
de clestar sau de luna ;
el s-a nascut
pentru sarmanele
vetre de pe pamant.
Nu-I pastra,
hapsano,
ca pe-un rece fulger lichid,
ce sageteaza
sub undele tale.
Vino, deschide-te,
lasa-l
sa fie captivul
mainilor noastre,
ajuta-ne, oceane,
verde si adanc parinte,
sa punem capat, o data, pamantenei mizerii. Lasa-ne
sa culegem nesfarsita recolta a fapturilor tale,
graul si strugurii tai, bivolii si metalele tale,
splendoarea-n ape scaldata si profundele roade.
Parinte ocean,
noi stim cum te cheama,
toti pescarusii imprastie
numele tau in nisipuri ;
potoleste-te, rogu-te,
inceteaza coama sa-ti scuturi,
nu mai ameninta,
cerul nu-l mai musca
cu frumosii tai colti,
lasa-te o clipa
de vitejiile tale,
si da-ne, da fiecaruia,
fiecarei
femei si fiecarui copil,
un peste mare sau mic,
in fiece zi.
Iesi pe toate caile
lumii
si imparte peste
si striga
striga,
sa te auda toti,
toti truditorii sarmani,
si sa spuna atunci cand se isca la gura minei :
„Uite ca vine batranul ocean, sa imparta peste”.
Si iarasi vor cobori in intuneric zambind,
si pe strazi si in paduri oamenii vor zâmbi
si pamântul, cu un zâmbet oceanic.
Dar
daca nu ai pofta,
daca nu ti-e pe voie,
asteapta,
asteapta-ne,
sa chibzuim,
in primul rand
sa-ncheiem
socotelile noastre-omenesti,
pe cele mari, mai intii,
si restul, dupa aceea.
Atunci
te vom strapunge,
vom intra, taindu-ti talazul,
cu pumnale de foc,
pe cai electrici sari-vom,
improscandu-ti spuma ;
ne-om scufunda
cantand,
pana ce vom atinge
adancul maruntaielor tale ;
un fir atomic
te va incinge ;
sadi-vom
in livada-ti adanca
pomi
de ciment si otel ;
te-om ancora
de maini si picioare,
deasupra ta,
oamenii vor trece, scuipand,
taindu-ti ciorchinii,
faurindu-ti fraie,
incalecandu-te si imblanzindu-te,
stapanindu-ti sufletul.
Dar asta va fi
atunci cand noi, oamenii,
vom fi rezolvat
problemele noastre,
marea,
marea problema.
Totul vom rezolva,
incetul cu-ncetul :
pe tine, ocean, te vom sili
si pe tine, pamant,
sa faceti minuni,
caci in noi insine,
in lupta noastra,
se afla painea si pestele,
se afla minunea.

Jorge Luis Borges

MAREA

Inainte ca visul (sau teama) să ţeasă
Mitologii şi cosmogonii,
Înainte ca timpul să se transforme-n zile,
Marea, marea veşnică, exista deja, era.
Cine este marea? Cine este acea violentă
Şi străveche fiinţă care roade pilonii
Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp?
Cine-o priveşte o vede pentru prima dată
Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc
Lucrurile elementare, frumoasele
Seri, luna, focul aprins într-un cămin.
Cine este marea, cine sunt eu? Ziua care va urma
Agoniei mi-o va dezvălui.

Vasile Alecsandri
PE MARE

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

Pe Marea Neagră, mai 1847

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: