Palatul de Justitie

Palatul de Justiţie a fost construit între anii 1890-1895 după planurile arhitecţilor Albert Ballu şi Ion Mincu, este amplasat pe malul Dâmboviţei. Exteriroul clădirii are influenţe urbane, iar corpul central este construit într-un stil al Renaşterii franceze. Statuile de la intrarea principală simbolizează Legea, Dreptatea, Justiţia, Adevărul, Forţa şi Prudenţa, au fost construite Carol Storck şi Frederic Storck.
Mişcările seismice repetate, dar şi terenul fragil pe care a fost construită clădirea încă de la început, au necesitat consolidări repetate, ultima de mare amploare finalizându-se în septembrie 2006.

• Tipul constructiei: Cladire de birouri, Altele
• Anul finalizarii: 2006
• Suprafata construita: 30.000 mp
• Numar nivele suprastructura: 2
• Numar nivele infrastructura: 5

Palatul de Justitie este un monument major al Bucurestiului.Lucrarile au avut ca scop refacerea imaginii initiale a Palatului de Justitie, imobil construit intre 1890 si 1894, proiect al arhitectului francez Albert Ballu, fiul lui Teodore Ballu, arhitect al cladirii primariei din Paris.

Cladirea clasata ca monument istoric a suferit trei seisme majore, de aceea a necesitat lucrari de consolidare, de demolare a 34.000 m² de planseu si refacerea acestuia din beton armat, de schimbare a sarpantei si de refacere integrala a acoperisului.

De asemenea a fost necesara refacerea integrala a curtilor interioare fara modificarea imaginii fatadelor istorice. Aceasta a putut fi rezolvata prin preluarea ansamblului de moloane, profile si glafuri originale si refacerea tuturor detaliilor si ornamentelor prin eliminarea interventiilor brutale anterioare.

Un element important al lucrarilor l-a reprezentat tratamentul impotriva atacurilor biologice, atat al elementelor de dulgherie cat si al fatadelor. Lucrarile de restaurare lemn au constat in restaurarea a 1850 de usi masive din stejar, a lambriurilor din cele 14 Sali de Judecata si a elementelor decorative din stejar.

Restaurarea “Salii Pasilor Pierduti”, cu o inaltime de 27 metrii incadrata de coloane din stucomarmura, stalpi si scari din marmura cu o suprafata totala de 1800 metrii patrati precum si realizarea unei pardoseli noi din granit, a reprezentat prin complexitatea lucrarilor si dimensiune o noutate. Pentru a redobandi intreaga sa stralucire s-au folosit tehnologii si materiale de ultima generatie cu rezultate excelente.

Toate lucrarile de restaurare au reprezentat lucrari de tip artizanal, realizate de mesteri artizani romani, sub coordonarea specilistilor ACMS.

Primăria Sectorului 4 a decorat Sala Paşilor Pierduţi din Palatul de Justiţie, unde îşi are sediul Curtea de Apel Bucureşti, cu palmieri şi alţi arbuşti, surse din instituţie afirmând însă că “aranjamentul” inedit a fost făcut cu scopul de a depozita plantele peste iarnă.
Palatul de Justiţie a fost proiectat de Albert Ballu, acelaşi arhitect care a conceput Tribunalul din Paris şi Palatul de Justiţie din Bruxelles, în stilul renascentist francez. Lucrările de construcţie au fost conduse de celebrul arhitect român Ion Mincu. Edificiul a fost inaugurat în 1895. În septembrie 2006, Palatul de Justiţie a fost redeschis după mai mulţi ani de reparaţii capitale.
Sala Paşilor Pierduţi , încăperea principală a monumentului istoric şi arhitectural, a găzduit până în urmă cu câteva zile doar o expoziţie de fotografii cu faţada Palatului de-a lungul vremii. Însă, de curând, lângă stâlpii de marmură ce se termină în statui masive ce simbolizează Legea, Dreptatea, Justiţia şi Adevărul au apărut ghivece cu palmieri ciufuliţi.
“Primăria Sectorului 4 a decorat Palatul de Justiţie pentru sărbătorile de iarnă. Nu sunt achiziţii efectuate de Curtea de Apel Bucureşti”, este răspunsul oficial al Biroului de presă al instanţei referitor la apariţia copacilor tropicali.
Sala Paşilor Pierduţi ocupă un sfert din suprafaţa totală a clădirii. La capetele acestei săli se află două scări de onoare monumentale, din marmură, cu numeroase elemente decorative , mai nou ornate cu arbuşti verzi, ficuşi japonezi şi alţi copăcei cu frunze ca labele de gâscă.
Din această sala principală se poate ajunge la toate cele trei etaje şi la subsolul clădirii, aşadar palmierii pot fi văzuţi de toţi vizitatorii Palatului.
Angajaţii instanţei nu sunt tocmai mulţumiţi de aceste “decoraţiuni” de ocazie, un judecător sugerând chiar că că mai lipsesc doar umbreluţele şi nisipul de plajă.
Ultimele lucrări la Palatul de Justiţie au fost făcute de arhitecţi români şi francezi, proiectant fiind firma Pacic iar antreprenori societatea Bouygues Batiment International şi Antrepriza Construcţii-Montaj Special. Fondurile au provenit dintr-un credit extern, de 34 de milioane de euro, garantat de Guvernul României.
După redeschidere, cele 14 săli de judecată arată din nou splendid, aşa cum le-a desenat Ion Mincu. Stejarul domină interioarele, fiind prezent în pardoseli, lambriuri sau mobilier. Totul elegant sculptat, emanând sobrietate. S-a folosit şi foiţă de aur, atât pentru poleirea unor elemente decorative de pe tavanul sălilor de judecată, cât şi a unor obiecte-simbol de deasupra scărilor de onoare: coroana regală, sabia şi făclia – simboluri ale Justiţiei.
Pentru prima dată, sălile edificiului poartă numele unor reputaţi magistraţi, avocaţi şi profesori de Drept.
Astfel, Secţia penală are trei săli ce poartă numele lui Vintilă Dongoroz (unul dintre marii penalişti ai ţării), Ioan Tanoviceanu (care a pus bazele procedurii penale din România) şi Vasile Papadopol (fost judecător la Curtea de Apel Bucureşti).
Secţia civilă are trei săli care vor purta numele lui Constantin Hamangiu (fost judecător la Curtea de Casaţie), Traian Ionaşcu (unul dintre marii profesori de Drept civil) şi Ilie Stoenescu (fost judecător la Curtea de Casaţie, profesor de specialitate în procedură civilă).
Secţia de proprietate intelectuală poartă numele Iolandei Eminescu (prima femeie judecător din România, specialist în proprietate intelectuală).
La parterul Palatului, o sală aparţinând Judecătoriei Sectorului 5 poartă numele lui Andrei Rădulescu (fost preşedinte al Academiei Române, profesor de Drept).
Sălile Secţiei Comerciale se numesc I.M. Sfinţescu şi I.L. Georgescu (ultimul fiind considerat “patriarhul” dreptului comercial din România).
Palatul Justiţiei are şi o sală pentru litigii comerciale şi de muncă, ce poartă numele lui Istrate Micescu (unul dintre cei mai renumiţi avocaţi români).
De asemenea, există două săli pentru contencios administrativ, numite după Paul Neculescu (fost profesor de drept administrativ) şi Vasile Lascăr (fost magistrat şi fost ministru de Interne, care a devenit celebru, printre altele, prin afirmaţia că va face din administraţie o a doua magistratură).
O sală de litigii de muncă poartă numele Sandei Ghimpu (fost profesor în dreptul muncii).
Denumirile tuturor sălilor au fost stabilite ca urmare a unor discuţii între organizaţiile profesionale şi magistraţi.

Bucuresti – 550 de ani

Bucurestii – o poveste in date

  • Potrivit lui Constantin C. Giurescu, pe malurile Dambovitei si ale Colentinei este atestata cultura paleolitica si neolitica. Pana in 1800 i.Hr., apar dovezi ale unor asemenea comunitati stravechi in zonele Dudesti, Lacul Tei si Bucurestii-Noi de astazi.

  • Primele locuinte de dupa retragerea aureliana din 273 d.Hr. sunt atestate in secolele III-XIII.

  • Legenda spune ca asezarea Bucuresti a fost fondata de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante, mai probabile, Bucurestiul a fost intemeiat de catre Mircea cel Batran, la sfarsitul secolului al XIV-lea.

  • La 13 iunie 1458, Vlad Tepes da un act in latineste, in care foloseste expresia “juxta fluvium acque Domboviche” – adica “langa cursul apei Dambovita” -, ce se refera, dupa toate probabilitatile, la Bucuresti.

  • Primul document care atesta in mod precis si clar Bucurestiul ca resedinta domneasca apartine tot cancelariei lui Vlad Tepes. E vorba despre un hrisov scris in slava si emis la 20 septembrie 1459.

  • Cetatea Dambovitei, cum mai apare in primii ani orasul, avea rol strategic, urmand sa vegheze asupra drumului ce se intindea de la Targsor la Giurgiu, unde se afla o garnizoana otomana.

  • in scurt timp, la 14 octombrie 1465, Bucurestiul este ales de catre Radu cel Frumos (om prea plecat turcilor, fratele si dusmanul lui Draculea) ca resedinta domneasca.

  • In vremea lui Vlad Vintila (poreclit si Braga Voievod) si in aceea a lui Radu Paisie (1535-1545), sunt emise in Bucuresti foarte multe documente.

  • In anii 1558-1559, la Curtea-Veche este construita Biserica Domneasca, ctitorie a domnitorului Mircea Ciobanul. Biserica e cel mai vechi lacas de cult pastrat in forma sa initiala in Bucuresti.

  • In 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucurestiul devine capitala Tarii Romanesti si incepe sa fie modernizat.

  • La 1661, apar primele drumuri pavate cu piatra de rau, iar la 1694 se infiinteaza prima institutie de invatamant superior, Academia Domneasca.

  • La 1702, Constantin Brancoveanu construieste palatul Mogosoaiei, actualul Muzeu de Arta Feudala Brancoveneasca. Palatul, dar si atenantele sale, gazduiesc astazi si expozitii de arta contemporana.

  • La 1704, ia fiinta, la initiativa spatarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Coltea. In scurt timp, Bucurestii se dezvolta din punct de vedere economic si se inregistreaza o crestere semnificativa a numarului mestesugarilor, organizati in bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, panzarilor, salvaragiilor, zabunarilor.

  • Sunt create primele manufacturi si cismele publice, iar populatia creste necontenit, prin aducerea de locuitori din intreaga Muntenie (in 1798, sunt consemnati 30.030 de locuitori, in timp ce in 1831 pot fi numarate 10.000 de case si 60.587 de locuitori).

  • Se deschide Hanul lui Manuc, unde se va semna, in 1812, Tratatul de la Bucuresti, intre Rusia si Turcia.

  • Dupa Unirea Principatelor, cele doua Camere sunt prorogate si convocate impreuna in Bucuresti, pentru ziua de 24 ianuarie 1862. In loc de doua capitale, ramane acum una singura: cea de pe malurile Dambovitei.

  • De-a lungul secolului al XIX-lea apar o serie de institutii de mare interes (Teatrul National, Gradina Cismigiu, Societatea Academica din Bucuresti, Societatea Filarmonica, Universitatea, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Gradina Botanica, Ateneul Roman, Banca Nationala), plus inovatii in materie de tehnologie si cultura (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai – pe ruta Obor-Cotroceni -, iluminatul electric, primele linii telefonice).

  • Intram in secolul vitezei: la 1910 se monteaza Podul Grant. Pe 4 august 1916 se semneaza, la Bucuresti, Tratatul de alianta intre Romania si Antanta.

  • Anul 1920: se da in folosinta o centrala telefonica automata cu 3.000 de abonati. In 1925, pe ruta Piata Sf. Gheorghe – Bariera Calarasilor, este data in functiune prima linie de autoboze urbane. In 1933, este construit Palatul Telefoanelor.

  • O revenire la vitezele de altadata: sociologul Dimitrie Gusti infiinteaza, in 1936, Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume. In acelasi an, pe o suprafata de 187 ha, se amenajeaza parcul Herastrau.

  • Pe repede si zguduitor inainte: in 1940 si in 1977, doua cumplite cutremure de pamant darama centrul Capitalei.

  • In afara de aceste sinistre naturale, au existat si calamitati ce pot fi puse pe seama sindromului dictatorial: la 30 decembrie 1947, 8 zile dupa sosirea Regelui Mihai la Bucuresti, are loc lovitura de stat ce schimba soarta orasului. Guvernul Dr. Petru Groza si Partidul Muncitoresc Roman confisca puterea in numele poporului. Are loc nationalizarea, sunt construite numeroase blocuri cutii-de-chibrit, iar in anii ’80 Ceausescu darama deliberat centrul vechi al Bucurestiului, ca sa faca loc Casei Poporului si proiectelor de sistematizare a orasului.

Marile personalitati ale Bucurestilor de altadata

Constantin BRANCOVEANU (1654 – 1714)
A domnit intre 1688 si 1714. In 1694, la indemnul carturarului Constantin Cantacuzino Stolnicul, a initiat infiintarea Academiei Domnesti, in cladirile vechii manastiri Sf. Sava, pe locul carora se afla astazi cladirea si Piata Universitatii. Au fost puse astfel in Bucuresti bazele invatamantului superior, fundamentat pe studiul clasicismului greco-latin.

Carol Popp de SZATHMARY (1812 – 1887)
Desi nascut la Cluj, este cel dintai cronicar in imagini, exact si pasionat, al Bucurestiului. Pictor si grafician, cel dintai fotograf de arta de la noi, Carol Popp a alcatuit, sub Cuza Voda, primul album de fotografii dedicat Capitalei. Ajuns raritate bibliografica, a fost retiparit in volumul Bucurestii in imagini (Ed. Fundatiei Pro, 2006).

Mihail KOGALNICEANU (1817 – 1891)
La sfarsitulul anului 1859, a sustinut ideea ca Bucurestiul sa devina capitala a Principatelor, spunand printre altele: “Aproape de arterul principal al comerciului, al bogatiilor Principatelor Unite, Dunarea, pe drumul cel mare al Occidentului catre Orient, cu o populatiune numeroasa, compacta si eminamente romaneasca, Bucurescii este apoi singurul oras care are elementul cel mai puternic al unei tari, clasa sau starea de mijloc. Nicaieri opiniunea publica n-a putut a se dezvolta si domni mai mult decat in Bucuresci.”

Grigore al IV-lea GHICA (1822 – 1828)
A fost primul domnitor pamantean din Tara Romaneasca dupa epoca fanariota. A initiat o serie de lucrari de majora semnificatie edilitara si urbanistica: pavarea cu piatra a celor patru drumuri principale ale orasului (Podul Targului de Afara, Podul Mogosoaiei, Podul Calicilor si Podul Serban Voda), construirea de palate, biserici si cazarmi.

Pake Em. PROTOPOPESCU (1845 – 1893)
A avut temeinice studii juridice, fiind doctor in drept al Universitatilor din Paris, Bruxelles si Geneva. In 1888, a devenit primar al Capitalei si a exercitat aceasta functie pana in decembrie 1891. Este considerat unul dintre cei mai importanti edili bucuresteni, autor al unor importante opere de sistematizare.

Albert GALLERON (1847-?)
Unul dintre primii arhitecti francezi care au lucrat in tara noastra. Principala sa creatie romaneasca ramane Ateneul. Alaturi de Cassien Bernard, a realizat Palatul vechi al Bancii Nationale, dar si diverse vile bucurestene: Casa Negruzzi, Casa Slatineanu, Casa Ioseph Fermo sau Azilul Elena Slatineanu.

Franz MANDY (1848 – 1910)
A debutat in preajma Razboiului de Neatarnare. Devenit artist indepedent, si-a facut propriul atelier si a devenit “Fotograf al Curtei Domnesci” si al reginei Elisabeta. A nemurit Capitala intr-o serie de fotograme ce au devenit ulterior si carti postale.

Ion MINCU (1852 – 1912)
Isi leaga numele de aparitia unei scoli nationale in arhitectura. Studiaza patrimoniul artistic medieval, descoperind repertorii ornamentale, solutii stilistice si tehnice, pe care le preia intr-o sinteza originala. Printre cele mai izbutite creatii ale sale amintim: Casa Lahovary si “Bufetul” de la Sosea, Casa Monteoru, Casa Vernescu, Casa Robescu, Casa N. Patrascu.

Barbu Stefanescu DELAVRANCEA (1858 – 1918)
Scriitor, orator si avocat, membru al Academiei, ramane in literatura, intai de toate, prin nuvela Hagi Tudose si prin trilogia dramatica moldoveneasca din care face parte Apus de Soare. Intre iunie 1899 si februarie 1901, a fost primar al Capitalei.

Dem. I. DOBRESCU (1869 – 1948)
Primar al Bucurestiului intre 1929 si 1934. Autor al celei mai radicale modernizari a Capitalei. Despre el, Arghezi scria: “Haina domniei sale, orasul, pe care o purta cu dunga si fagaduise sa o calce in fiecare zi, macar o data, se sifoneaza.” In rest, numai de bine…

Alexandru ANTONIU(? – 1925)
Este considerat fotograful Micului Paris, autor al unor “vedute” de mare prospetime ale palatelor si bulevardelor bucurestene. A primit medalia de bronz la Expozitia Universala de la Paris din 1900, pentru un album fotografic cu o ampla sectiune dedicata capitalei Romaniei.

Horia CREANGA (1892 – 1943)
Nepot al lui Ion Creanga, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice romanesti. Doar in Capitala a proiectat peste 70 de imobile. ARO (azi Cinema Patria) de pe bulevardul Magheru, Teatrul Giulesti, Uzinele Malaxa, Grupul Scolar Mihai Bravu, Vila Elena Otulescu din str. Dr. Manu sunt numai cateva dintre operele sale.

Simbolurile-cult ale orasului

FANTANA MIORITA
Asezata la portile de nord ale orasului, pe Soseaua Bucuresti-Ploiesti (DN1), in fata Muzeului Minovici, Fantana Miorita a fost, vreme indelungata, simbolul orasului. Monumentul este executat din granit de Dobrogea si e inconjurat de un bazin eliptic de proportii, diametrul mare fiind de 50 de metri, iar cel mic de 20. Fantana, amplasata in mijlocul bazinului, este compusa din doua ziduri voluminoase si paralele, cu lungimea de 16 metri. Intre cele doua ziduri a fost construita o panta din piatra, cu latimea de un metru. Mozaicurile cu care este placat monumentul, realizate intr-un subtil joc alb-negru de catre Milita Patrascu, sunt o ilustrare a baladei Miorita, unul dintre miturile intemeietoare ale poporului roman. Fantana dateaza din 1936.

PARCUL CAROL
Creatie a arhitectului francez Eduard Redont, a fost proiectat in anul 1900 si inaugurat in 1906, pe Dealul Filaretului, cu ocazia Expozitiunii Universale organizate in Bucuresti. Printre multele opere artistice si atractii culturale ale parcului (Fantana Cantacuzino, Fantana cu Zodiac, Muzeul National Tehnic sau Arenele Romane) se afla, dispuse de o parte si de alta a axului central, doua statui de mari dimensiuni. Este vorba despre Titani (sau Giganti, cum mai sunt numiti), personaje care tasnesc din piatra emanand o forta colosala, precum sclavii lui Michelangelo. Primul este opera lui Dimitrie Paciurea, iar pandantul sau ii apartine lui Frederick Storck.



OBSERVATORUL ASTRONOMIC FILARET

Potrivit lui Hrisant Notara, profesorul grec al fiilor lui Constantin Brancoveanu, Bucurestiul, “capitala Valahiei”, are coordonatele 27,00 si 45,00. Informatia, foarte aproape de adevar, este inclusa in lucrarea “Introducere in geografie”, aparuta in greceste la Paris, in anul1716. Este prima consemnare a pozitiei geografice a orasului. Datele exacte, referindu-se la punctul de la Observatorul Astronomic Filaret, sunt 2605’48″ longitudine estica si la 44024’49″ latitudine nordica. Bucurestul se afla, deci, la aproape jumatatea distantei dintre Polul Nord si Ecuador. Paralela 450 (mijlocul exact) trece pe la nord de Ploiesti, in apropiere de Baicoi. Avem deci o capitala echilibrata climatic, cel putin in teorie (meteorologica), si care incearca echilibrarea unei sumedenii de stiluri si influente arhitectonice, macar in teorie (urbanistica).
La numai doi ani de la construirea la Filaret a Observatorului Astronomic, inaugurat in anul 1908, lua fiinta in Bucuresti si primul observator astronomic popular din tara noastra, care va purta numele fondatorului sau, contraamiralul Vasile Urseanu. Cladirea se afla amplasata pe bulevardul Lascar Catargiu nr. 21 si a fost ridicata intr-un stil cu totul aparte, ducand cu gandul la suprastructura unui vapor.

CURTEA DOMNEASCA
Coborand strada Lipscani spre Dambovita, prin strada Selari sau Smardan, arheologii au scos la lumina in ultimii ani multe marturii privitoare la Curtea Domneasca. Cladirile aflate in perimetrul acesteia au fost restaurate (in primul rand Hanul lui Manuc), alaturandu-se Bisericii Curtea-Veche, ctitorie a lui Mircea Ciobanu. Aceasta a servit pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea drept capela a celei dintai Curti Domnesti din Bucuresti, cunoscuta, dupa ce a fost parasita din cauza ruinarii sale, sub numele de Curtea-Veche, “spre deosebire de noua asezare domneasca din Dealul Spirei, care se chema Curtea-Noua.” (Grigore Ionescu, Bucuresti, ghid istoric si artistic, 1938)

HANUL LUI MANUC
Manuc bei construieste, incepand cu 1806, un han, probabil cel mai mare si mai important al urbei, pe care-l va ispravi in 1808. Daramat si renovat in numeroase randuri (ultima restaurare dateaza din 1991-1992), Hanul lui Manuc a fost martor al unor evenimente cruciale: aici s-au reunit demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau sa puna capat Razboiului Ruso-Turc (1806-1812), dupa ce tot aici avusesera loc convorbirile preliminare. Sala Dacia a gazduit intalnirile politicienilor care doreau intrarea in Marele Razboi si unirea Regatului cu Transilvania si Bucovina. Unul dintre cele mai frumoase exemple ale vechii arhitecturi urbane valahe, Hanul si-a pastrat atmosfera si stilul pana in prezent.

CAPSA
In 1852, fratii Capsa, Anton si Vasile, inaugureaza primul lor local, cu firma “La doi frati”, intr-o casa unde, mai tarziu, s-a cladit Hotel de France. La 1868, erau pomenite ca iesind de sub mana celor de la Capsa nu mai putin de 36 de feluri de dulceata. Gloria si banii le ingaduie fratilor sa-si cumpere, in 1871, sediul din casele Slatineanu (Calea Victoriei, colt cu str. Edgar Quinet), unde functioneaza si azi. In 1873, cofetaria este medaliata la Viena si organizeaza primul dineu de gala dat de Carol I la Palatul Domnesc. Adorata de artisti, dar si de politicieni (in perioada interbelica era numita Parlamentul Bicameral al Romaniei, pentru ca aici liberalii si taranistii faceau si desfaceau guverne), Casa functioneaza si in perioada “democratiei populare”, ca restaurant-cafenea. Dupa Revolutie, a devenit hotel de 5 stele.

NESTOR
Concurenta, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, este reprezentata de Fialkowski, Broft si de cofetaria Hotelului Bellevue, de langa Cismigiu. La inceputul noului secol, ramane din toate acestea doar Capsa, gratie produselor ei de o rara finete a continutului si eleganta a prezentarii. In schimb, se ivesc noi localuri de “cofeturi” fine, cum ar fi Dobriceanu, Zamfirescu, Riegler sau Frederic pe Calea Victoriei, ultimul avand drept specialitate “carolinele”, prajituri mari cu frisca amestecata cu fructe glasate, fisticuri si stafide. Puternic straluceste Nestor, care “fura” din clientela Capsei, tot pe Calea Victoriei, dincolo de Ateneu. Cladirea se prabuseste la cutremurul din 1977.

ATENEUL ROMAN
Situat in Piata Palatului Regal (actualmente, a Revolutiei), Ateneul Roman a devenit in timp emblema culturala a Bucurestiului. A fost construit in 1886, dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe un teren ce fusese proprietatea familiei Vacarescu, astfel incat sa poata folosi fundatia deja turnata a manejului inceput de “Societatea Equestra Romana”. Fondurile au fost partial adunate prin subscriptie publica, la indemnul “Dati un leu pentru Ateneu!”. Aici se afla sediul Filarmonicii George Enescu si tot aici se desfasoara concertele-cheie ale fiecarei editii a Festivalului Enescu. Candva, aici s-a aflat si Piancoteca Statului.

CASA POPORULUI
Cu pretul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova si Antim, mutarii de biserici si distrugerii de vieti, a luat nastere un megasimbol hipercontroversat al orasului. Este vorba despre ansamblul Casa Poporului, intocmit dupa un proiect al arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului Romaniei. Lucrarile la acest edificiu, care se intinde pe o suprafata de 350.000 m², au inceput in anul 1984. Ca ne place sau ba, turistii aflati in trecere prin Bucuresti sunt adusi aici direct de pe Dealul Mitropoliei sau de la Manastirea Stavropoleos, ca sa contemple un record de Guinness Book. Gurile rele zic ca ansamblul este inclus in categoria prost-gust.

De-a v-ati ascunselea prin Bucuresti

Un oras din fantanile caruia pot sa tasneasca, sub forma de apa colorata, visele unor artisti excentrici, ori tainita insalubra, cu mahalale peste care balteste o promiscuitate de favelas si in care canalizarea reprezinta un vis de neimplinit. Un oras care, dincolo de toate mizeriile sale, are o virtute capitala: stie sa ascunda si sa dezvaluie ca un urias prestigiditator, poseda capacitatea de a scoate mereu, abracadabrant, din imensa sa vistierie de mistere, locuri inedite. Cotloane care stateau in drumurile noastre cotidiene apar deodata, plesnind de noutate, cu violenta unui strigat, de parca n-ar fi fost acolo de veacuri. Sunt hrube si bolti si creneluri, hanuri parasite si strazi impleticite, care duc spre umbra unor acareturi cu zvon de cupeuri si fiacre, cu fosnet de feregele si zanganit de argintarie, locuri care, precum in “La tiganci”, dispar in zorii mahmuri ai altei zile. Sunt locuri pe care le-am tocit cu trecerile noastre si pe care le-am strivit sub petrecerile noastre, dar pe care, pur si simplu, nu le-am vazut, locuri care apar deodata, uluitor, in geana unui apus, la coborarea intr-o statie de tramvai, peste drum de cofetaria unde am infulecat un cataif sau la 50 de metri de minutarul ultimului ceas Garnier din lume, acolo unde i-am dat intalnire celei mai recente doamne a visurilor noastre. Un joc “de-a v-ati ascuns”, pe care “Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cate cati vrei/ Arde-l-ar focul.” Sa-l jucam si noi!

Sa pornim dinspre latura nordica a orasului, de la Mogosoaia. Un sat care va deveni, probabil, cartier bucurestean, loc unde domnul Brancoveanu a zidit pentru fiul sau, Stefan (dupa modelul asezamantului de la Potlogi), pe malul lacului, Palatul, cu toate atenantele sale. Jefuit si distrus dupa moartea domnitorului, devenit han sub turci si ajuns, in secolul al XIX-lea, in proprietatea familiei Bibescu, Palatul a intrat, in anii ’70-’80, in circuitul caselor de creatie si odihna ale Uniunii Scriitorilor, finalmente fiind complet renovat si devenind centru muzeal si expozitional de prestigiu.

O anecdota care devine o metafora a fetelor schimbatoare ale Bucurestiului: in anii ’80 ai secolului trecut, in plina nebunie a revizuirilor ideologice ceausiste, cu ocazia unui “1 Mai muncitoresc”, pe cand inca se mai defila cu portretele lui Marx, Engels si Lenin, parintii visului de aur al omenirii, in timp ce oamenii muncii iesisera cu mic cu mare sa-si arate adeziunea deplina fata de orice li se comanda, vine de sus ordinul zbierat: “Clasicii in iarba!” Naucitoarea “ordonanta de urgenta” viza aruncarea tablourilor cu cei doi barbosi plus cheliosul cu trasaturi orientale (“clasicii”) si exhibarea triumfatoare a portretelor lui Nicolae si Elena Ceausescu. In acea vreme, la Mogosoaia, in iarba din dosul cuhniei brancovenesti, zacea statuia ecvestra a lui Carol I, facuta de Mestrovici, opera care a fost reabilitata dupa Revolutie. In locul ei de odihna, verdeata si paragina, au venit adusi de legitima furie anticomunista alti clasici: Dr. Petru Groza si Vladimir Ilici. Sic transit gloria mundi… Cum spuneam, orasul ascunde si dezvaluie.

Vizibila candva, ba chiar avand o “simeza” ce-i glorifica simbolistica, Biserica lui Bucur Ciobanul, intemeietorul orasului, statea cu o “stralucitoare modestie” in coasta Seminarului Teologic, nu departe de malul Dambovitei. Samanta din care a prins sa se ridice lanul de cladiri ale Capitalei, bisericuta a devenit, in anii din urma, o trestie ganditoare, indurand vremurile si vremuiala de sub greabanul sticlos si trufas al unei cladiri lipsite de personalitate.

Centrul Bucurestiului nu este atat istoric, cat arheologic. Prezentul si prestigiul lui trebuie restaurate, iar viitorul ii este incert. Inima lui e facuta din straturi, din biserici, din cladiri de secol XIX, din splendide mostre de arhitectura, din stucaturi gratioase, din porti fin cizelate. Stratul gros de nepasare de pe obrazul celor care ar fi trebuit sa se ocupe de ele si de starea sanatatii lor le ascunde insa chipul, le piperniceste statura, le schimonoseste zambetul senectutii. Hanul Solacolu sta sa se prabuseasca, iar putinele incaperi care mai sunt locuite ascund indeletniciri interlope. Pe strada Gabroveni cresc plante viguroase printre niste ruine inviorate cromatic doar de cateva grafitti. Pe aleea Sutter cobori precum in bolgiile Genovei, pe niste trepte stradale specifice unei complet alte geografii urbane. Cand ajungi pe strada Covaci, respiri praful nobil al anticariatelor, vezi capatul Cafenelei vechi si dopul trist ce o infunda: blocuri cu sase etaje care, chiar daca sunt facute din caramida, tot raceala betonului o au.

Trebuie sa detii cunostintele si privirea cutezatoare a arheologului, rabdarea inteleptului si tandretea indragostitului ca sa intelegi frumusetea tainica a acestor locuri si sa ajungi sa le pretuiesti (si) asa cum sunt.

Vorbe de duh din Bucuresti

“Daca esti prost la Capsa, este imposibil… sa fii inteligent altundeva.”
Tudor Arghezi

“Bucurestii s-au numit de la stapanul acestui loc, anume Bucur, a carui inca se arata o mica biserica pe un delut intre Radu Voda si Dambovita.”
Iosif Genilie, Geografie istorica, astronomica, naturala si civila a continentelor in general si a Romaniei in parte,1835

“Multe s-au zis si se zice pan popor ca Bucur, intaiul fundator al Bucurestilor, era un cioban ce-si pastia oile pe tarmii Dambovitii, aproape pe unde se afla astazi Manastirea Radu Voda.”
Alessandru Pelimon, Istoria fundarii Bucurestilor, roman, 1858

“Oamenii cu nervii delicati, cu pielea subtire, vor face bine sa nu intre in acest han, dar curiosii, doritorii de a cunoaste trecutul, vor avea ce sa vada. S-a pastrat neatinsa prima sa fizionomie, intunecata din nenorocire de necuratenie.”
Auguste Lancelot, pictor francez aflat in 1860 in trecere prin Bucuresti, despre Hanul lui Manuc

“Ca sa apuc pe strada Enei, caci viu spre Capsa, ocolesc un hotel, in etajele caruia sexualitatea e condensata si toropita in dupa-amiaza asta de vara ca gazele care se tarasc in fundul unei mine.”
Camil Petrescu, Patul lui Procust

“Orasul Bucuresti, atat de zgomotos si de capricios in zilele noastre, nu era tot astfel in timpul lui Caragea. Locuitorii sai din clasa de mijloc, deprinsi de mult timp cu viata orientala cea plina de lene si poezie, vara se adunau la gradinile Breslea, Barbalata, Cismegiu si Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie isi intindea masa si, impreuna cu casnicii si amicii, beau si mancau; apoi incepeau a invarti hora stramoseasca si dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte putin de tarantela neapolitana si care plac atat de mult intregului popor latin.”
N. Filimon, Scene din viata sociala

“Luna, a carei palida si dulce fata umple de dor si de ardoare inimile simtitoare, sta aninata printre turlele Mitropoliei. Aceasta maiestoasa si dulce tacere era intrerupta cateodata de suspinele unei privighetori care canta durerile sale ascunsa intr-o dumbrava de lilieci din gradina manastirei Antim.”
N. Filimon, Ciocoii vechi si noi

“Ei! Apucam pe la Sfantul Ionica ca sa iesim pe Podul-de-pamant, – papugiul cat colea dupa noi; iesim in dosul Agiei, – coate-goale dupa noi; ajungem la Sfantul Ilie in Gorgani, – moftangiul dupa noi; mergem pe la Mihai-Voda ca sa apucam spre Stabilament, – mate-fripte dupa noi…”
I.L. Caragiale, O noapte furtunoasa

“Gandind astfel, cum a picat in Bucuresti, a tras in miezul targului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat indata un samsar si i-a spus sa-i gaseasca fara zabava o pereche de case frumoase, cu incaperi multe pentru stapani, musafiri si slugi, la aer curat, cu gradina si fantana-n curte, cu pimnite, bucatarii, spalatorii, cu grajduri si soproane, in sfarsit cu toate cate trebuiesc pentru asezarea cuviincioasa a unui negustor chiabur.”
I.L. Caragiale, Kir Ianulea

“Bucurestii ramasese credincios vechei sale datini de stricaciune: la fiece pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului. Si totusi, desfraul ma uimi mai putin decat descreierarea ce domnea in toate randurile; marturisesc ca nu ma asteptam sa vad dospind ticneli atat de numeroase si de felurite, sa intalnesc atata nebunie sloboda.”
Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche

“Era pe atunci un maidan in fata Universitatii, ii spunea Maidanul Primariei, si se gramadisera pe el blocurile de piatra din care s-a cladit dupa razboi aripa cea noua a Universitatii. Parca le vad si-acum: blocuri mari, de piatra alba-sinilie…”
Mircea Eliade, Pe strada Mantuleasa

“Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare, ca si gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat pe marginea Herastraului.”
Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile

Manastirea Vacaresti








Manastirea Vacaresti

Distrugerea Manastirii Vacaresti

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Se implinesc doua decenii de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria Romaniei: distrugerea Manastirii Vacaresti. La galeria Uniunii Arhitectilor din Romania, din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice, a prezentat o expozitie de fotografii inedite (prima de acest gen), infatisand ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de “Geniul Carpatilor”. Nu mai putin de 22 de lacasuri de cult, unele monumente de o inestimabila valoare, au cazut prada, in anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe fata pamantului, translatate, ascunse dupa blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fara frica de Dumnezeu. Multi dintre cei care au contribuit, intr-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului roman se plimba azi linistiti printre noi. Au vile si masini luxoase, copii si nepoti bine vazuti in societate. Cateodata, insa, in somnul lor putin si adesea cotropit de cosmare, le apar chipurile blande ale sfintilor de pe peretii batrani ai bisericilor, loviti nemilos de fierul buldozerelor…

Cea mai mare manastire din sud-estul Europei

Constructia Manastirii Vacaresti a fost inceputa la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Tara Romaneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare din cauza ciumei si este inmormantat chiar in biserica ridicata de el. La conducerea tarii vine insa fiul sau, Constantin, cel care continua lucrarea tatalui. Construieste inainte de 1736 paraclisul de pe latura estica a incintei si o noua curte. Ansamblul astfel format se intindea pe 18.000 mp si era cel mai important monument de arhitectura al secolului 18 si, totodata, cea mai mare manastire din sud-estul Europei. In 1848 Vacarestiul devine loc de detentie pentru capii revolutiei. Din 1864 se transforma in inchisoare oficiala de stat. Urmeaza apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autoritatilor determina degradarea continua a edificiului. Totusi, prin anul 1973 lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: inchisoarea Vacaresti este dezafectata si se demareaza preoiectul de restaurare a lacasului. Lucrarea a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.

Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si partial Staretia erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la biserica. Seismul din ’77 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea. Tot in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe nepusa masa, dictatorul descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din mana si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici.
Pentru Manastirea Vacaresti ziua fatidica a fost in 2 decembrie 1984. Ceausescu, insotit de apropiatii lui, a facut aici o vizita inopinata. Urand cu patima aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la “Europa Libera”, in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic! “Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale “epocii de aur”, carora putin le pasa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate postati la fiecare usa.
“Cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa”
In acelasi timp, in presa vremii apareau articole care-l omagiau pe Ceausescu si “faptele lui de vitejie”. La inceputul anului 1986, pe numai putin de 9 coloane, apare in revista Saptamana articolul “Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iata un fragment: “Hotararea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic, pe masura imperativelor epocii pe care o traim, a fost intampinata cu reala bucurie de locuitorii Capitalei [...]. Nu este nici un motiv de suparare, ci dimpotriva, cetatenii orasului se mandresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de nobila, pe atat de utila”. Iar la sfarsitul textului scrie: “Capitala Romaniei traieste acum cel mai frumos moment urbanistic din intreaga sa existenta, iar bucuria locuitorilor sai nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si mincinoasa”! Atunci, pe vremea celui “mai frumos moment urbanistic”, cum il denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal “Mina Minovici”, capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea “cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa”. La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: “fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari”. Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Orasul fara inima

Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile oamenilor. Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza emotionant: “Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului”.

Ultimul preot de la Vacaresti

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. “Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale. Tot timpul cat a stat pe front, in genunchi prin transee, in frig, ploaie si zloata, cu bombele explodand deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastra, cu mama, cu sora mea si cu mine. O pastrez si acum. E mototolita pentru ca a tinut-o la inima, intr-un buzunar”. Dupa terminarea razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie. Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor. El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. “Imi amintesc perfect, de parca ar fi fost ieri”, marturiseste fiica preotului. “Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand il vezi pe parintele Tuta!”
Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. “Ce faci parintele, te tii de corespondente cu detinutii?”, l-au intrebat agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost “arestat pentru multiplicarea de publicatii interzise” si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena. Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Romane. Trebuia sa-si intretina cele doua fiice. “Biata mama, niciodata nu s-a plans, dar noi stiam ce e in sufletul ei. Venea acasa franta de oboseala, cu mainile tremurand. Avea bratele ei albe si frumoase pline de vanatai si de rani, pentru ca trebuia sa care zeci de suluri de linoleum singura”. Viata a fost nemiloasa. Elena si-a “serbat” majoratul fiind la “vorbitorul” de la Poarta-Alba, privindu-si tatal incatusat, dupa garduri de sarma ghimpata. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist. Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare. Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie

Azi, locul unde se ridica spre cer Manastirea Vacaresti e pustiu si rece. Ceausescu, in paranoia lui, ar fi vrut sa construiasca acolo ceva ce nu s-a mai pomenit in toata lumea! Un edificiu grandios al “epocii de aur”, un complex care sa aiba o sala de sport si congrese, cu 12.000 de locuri. Pana in decembrie 1989 au fost realizate lucrarile de infrastructura si subsoluri multiple, care, insa, au ramas in forma de santier. Tiganii au furat tot ce au gasit. Au taiat fiare, au rupt caramizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale si uneori de oameni, fiare si bucati de mobila putrezesc intr-o lumina agonizanta si iute, aratand cat de mult le pasa guvernantilor de aceasta zona. Sau poate altceva se ascunde in spatele acestei indiferente? Vom afla, poate, curand. Pana atunci, rana de nevindecat, situata pe Calea Vacaresti 391-393, inca doare.

Malaxa – Faur, sau Pasărea Phoenix a industriei româneşti

Uzinele Malaxa-23 August nu mai există instituţional. Sunt capitole de istorie care pot ridica, cel mult, probleme de morală şi conştiinţă. Nu se poate vorbi, însă, despre ziduri, fără a scoate pe tapet şi povestea sufletului care a stat la baza lor.

Industriaş român de succes, cu sânge boieresc – acesta ar fi, pe scurt, portretul lui Niculae Malaxa, cel considerat drept fondator al industriei naţionale. Despre originile greceşti ale omului de afaceri s-a vorbit mai puţin. Fiu al lui Costache Malaxa şi al Elenei Ruxandra, fata pitarului Bădărău, căruia după boierire i s-a conferit numele de Popov, Niculae a cunoscut o ascensiune rapidă, datorată, în primul rând, abilităţii în afaceri.

La o vârstă fragedă pentru a înregistra un asemenea succes, 37 de ani, ajutat de imaginaţie, dar şi de legăturile strânse şi nu întotdeauna apreciate cu înalta clasă politică, Niculae Malaxa pune temelia a ceea ce, în scurt timp, avea să fie cea mai puternică uzină de locomotive din Europa.

Malaxa – Creangă, o colaborare de succes

Colaborarea dintre industriaş şi arhitectul Horia Creangă, nepotul marelui scriitor Ion Creangă, a reprezentat o încercare remarcabilă de umanizare a tehnologiei. Într-o notiţă apărută în 1937, în „Gazeta Municipală”, este confirmată colaborarea de durată: „Arhitect al soc. Malaxa a fost totdeauna d. arh.Horia Creangă”. Atras de arhitectura industrială, cu experienţă timpurie, dar semnificativă, la compania Nord Railway din Franţa, cu studiile aprofundate la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, Horia Creangă a făcut din fabrica lui Malaxa cea mai modernă fabrică de ţevi din Europa. În plus, la sfârşitul anilor ’30, devenise principalul furnizor de armament din România. Ca şi producţia însăşi, şi riguros dependentă de aceasta, dezvoltarea spaţiilor productive se făcea după stricte planificări anuale.

Femeie sudor la Faur

În deceniul al IV-lea, afacerea îi atinsese apogeul dezvoltării, odată cu ridicarea Fabricii de Ţevi, astfel încât exprimarea făţişă a opţiunilor politice nu mai era o problemă.

În politică, de partea celor puternici

Malaxa s-a remarcat ca apropiat al Regelui Carol al II-lea, membru al Cancelariei Regale, sponsor important al Coroanei (însuşi regele deţinea o treime din capitalul de la „Malaxa”), alături de industriaşul Max Auscnit şi de bancherul Aristide Blank , apoi al dictaturii clarliste.

Alunecos, traiectul politic al industriaşului nu a ocolit nici Garda de Fier, devenind unul dintre principalii sponsori ai săi. Aceste afinităţi i-au adus neplăceri, astfel că, în mai 1941, îi sunt confiscate uzinele. Însă, încrederea pe care regimul comunist proaspăt instalat i-a acordat-o, coroborată cu lipsa de productivitate cu care era ameninţată fabrica, a făcut ca, în scurt timp, aceasta să fie returnată lui Malaxa. Situaţia nu durează prea mult, întrucât, în urma naţionalizării efectuate de guvernul comunist, în 11 august 1948, uzinele intră în proprietatea statului.

Şi, pentru că din totdeauna cele mai prospere şi mai sigure afaceri au fost cele făcute cu statul, aproximativ 98% dintre tranzacţiile de la „Malaxa”, din perioada în care aceasta se afla în posesia proprietarului, s-au desfăşurat cu statul român. Unele dintre ele erau chiar păguboase: în timpul guvernării Tătărăscu, spre exemplu, ţevile produse la „Malaxa” costau cu 40% mai mult decât cele importate, fiind, bineînţeles, şi de calitate
inferioară. Pe atunci, produsele metarulgice româneşti erau cu 220% mai scumpe decât cele belgiene.

La Faur se munceste

Iată ce consemna „Enciclopedia României”, publicată în perioada 1936-1943, sub îngrijirea academicianului Dimitrie Gusti, despre aceste uzine:

„ Aceste uzine, create la început spre a repara locomotive, au trecut apoi la fabricaţia de locomotive, construind primele ateliere de lângă Halta Titan, unde apoi în mod treptat s-au adăugat alte construcţiuni şi un număr imens de maşini spre a se ajunge la situaţia de azi, când, pe lângă locomotive, uzinele mai fabrică diferite tipuri de automotoare pentru Căile Ferate, satisfăcând pe deplin nevoile acestora. (…) Uzinele posedă: mai multe cuptoare electrice din care se toarnă oţel de calitate şi oţel de scule; o sculărie pentru unelte şi calibre de precizie; toate elementele pentru înzestrarea locomotivelor şi vagoanelor cu frâne automate, care până acum se importau în majoritate.
În afară de aceste instalaţiuni, Uzinele Malaxa mai posedă, atât la Bucureşti, cât şi la Tohani, lângă Braşov, instalaţiuni moderne de prelucrarea şi încărcarea proiectilelor. (…) Oţelăriile Malaxa, puse în funcţiune în iulie 1937, construiesc o realizare tehnică de mare importanţă pentru apărarea noastră naţională”.

Cam aceasta ar fi, în puţine cuvinte, imaginea unei uzine de succes în perioada interbelică. Cu perioade de mărire şi decădere, uzinele Malaxa au traversat anii şi perioada comunistă.

Comunismul înfloritor de la 23 August

În era secerei şi a ciocanului, Malaxa a trecut prin transformări, în principal de nume. S-a numit 23 August, pentru a marca trecerea României din tabăra Axei în cea a Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial şi, implicit, a zilei naţionale. Vremuri bune pentru fabrică la acea vreme, povesteşte directorul executiv Mariana Hristea.

Republica, dupa comunism

Ceauşescu făcuse din 23 August o emblemă a prosperităţii economiei naţionale şi o finanţa cu generozitate. Acolo erau aduse „din abundenţă”, cele mai bune materiale. Numărul angajaţilor ajunsese la 20.000, dacă se ţine cont şi de cei care lucrau la IFMGS, uzina mecanică unde se făceau tancuri. Salariile erau îndestulătoare, dar se muncea mai puţin, pentru că vizitele oficiale erau multe, iar „preaiubitul conducător” îi aducea pe toţi înalţii demnitari să vadă realizările uzinei 23 August. De cum erau anunţaţi musafirii, viaţa în fabrică se transforma în furnicar: se cojeau pereţi şi se văruiau, cu o viteză mai mare decât cea a oţelului care curgea în cofraje, gardurile deteriorate erau înlocuite imediat, iar flori răsăreau de unde nici nu gândeai.

Acum, tot ce a rămas neschimbat din epoca de aur a lui Niculae Malaxa este arhitectura clădirilor, pomii fructiferi crescuţi pe aleea pietruită dintre două porţi de intrare în uzină şi pauza de masă de la 9.30 pe care muncitorii, deşi nu mai sunt navetişti, au dorit să o păstreze. Întinsă pe 91 hectare, fabrica, devenită S.C. Faur S.A., ţinteşte transformarea într-un modern parc industrial de talie europeană. Ce s-a întâmplat cu ţevile, locomotivele şi armamentul produse de prestigioasa uzină? În 1989, imediat după Revoluţie, întregul ansamblu a căzut sub incidenţa neglijenţei autorităţilor.

Întoarcerea la capitalism, păguboasă
„În perioada 1989 – 2003 nu s-a investit aproape nimic in dezvoltarea produselor proprii şi nici in modernizarea halelor sau a utilajelor, iar noi am preluat, în vara lui 2004, o fabrică necompetitivă, care nu avea o piaţă stabilă, în schimb avea pierderi uriaşe. Astfel, ca să-şi plătească datoriile acumulate, Faur vânduse, până în 2003, o parte dintre clădiri, pe care, mai târziu, le-a recuperat, însă la preţuri foarte mari ”,
spune directorul Mariana Hristea.

După Revoluţie, românii au uitat să preţuiască
Aceasta adaugă că s-a mers pe ideea unui parc industrial, însă nu a fost neglijat nici potenţialul productiv al uzinei, încercându-se recuperarea unor pieţe pierdute în perioada în care a fost dată uitării. Acum, activitatea este pliată pe cerinţele economiei actuale şi se dezvoltă pe segmente precum cel al producţiei de utilaje necesare fabricilor de ciment, metalurgiei, fabricilor de zahăr şi s-a dezvoltat şi modernizat producţia de axe cardanice. În prezent, 75% din tot ce iese pe poarta fabricii este destinat exportului.

În doi ani, din 2004, de la preluare, şi până în 2006, uzina a renăscut din propria cenuşă, iar acum se mândreşte că merge „pe profit”. Când s-a privatizat arăta ca o junglă, dar s-a trecut imediat la reabilitarea halelor vechi, din două motive. În primul rând pentru a se evita distrugerea totală a acestor clădiri cu valoare istorică şi, în al doilea rând, pentru a se obţine cât mai curând un profit în vederea reinvestirii. Intenţia declarată a noii conduceri este de a dezvolta, nicidecum a distruge.

Clădirile de patrimoniu, aşa cum au fost păstrate ele de la începuturile uzinelor, tronează în aerul de modernitate. În parte dezgolite de vechile haine – geamuri sparte de vreme, acoperiş din tablă mâncată de timp, pardoseală care seamănă cu un teren de offroad – scheletele halelor se pregătesc pentru o nouă eră, a modernităţii.
Oamenii, doar 700 câţi au rămas, nu au salarii foarte mari, pentru că este criză, însă au un loc de munca stabil,cu perspective – chiar dacă şi aici se simte criza, până acum nu s-au făcut disponibilizări.

Bate fierul cât e cald

În halele unde viaţa freamătă încă, oamenii muncesc şi nimic nu pare să se fi schimbat. Zgomotul ţevilor lovite de ciocanele grele, flăcările aparatului de sudură ţinut în mână cu demnitate de o femeie, geamuri vechi dărâmate din stânga, pentru a face loc, din dreapta, modernelor termopane, carcase mari, albe şi noi pentru motoarele dintr-o fabrică franceză, şi mult fier de calitate superioară prelucrat în faţa cuptoarelor.

Ca să poţi face fierul să capete forma dorită, trebuie să îl încălzeşti până la 1150 de grade. Dacă s-a răcit sub 850 de grade, o iei de la capăt, spune unul dintre muncitori.

De lucru este din plin. În afară de producţia de axe cadranice şi alte echipamente industriale, se munceşte din greu şi la conservarea bătrânelor clădiri. Din multe au rămas doar profilele metalice, încă rezistente capriciilor timpului, şi zidurile groase din cărămidă, pline de poveşti care pot fi aflate mai mult din cărţi.
„Sunt stâlpi în al căror beton au fost încastrate plăci aniversare, cu litere şi cifre în relief, de Locomotive şi Motoare, ce adeveresc pentru veşnicie istoria plină de demnitate a celor mai faimoase uzine pe care le-a avut România. Istoria a demonstrat că uzinele au avut nevoie de Ţară. Tot atât de sigur, însă, este faptul că Ţara a avut nevoie de noi! Şi suntem convinşi că mai are”.
Autorii “Caietelor Malaxa”

Misterele de sub asfalt ale Bucurestiului

Drumul oaselor!
Valentin Danaila

Centrul Istoric al Bucurestiului. Intrarea pe terasele si magazinele renumite ale acestuia se poate face dupa niste escaladari zdravene pe podurile din lemn, construite provizoriu, ce ne duc cu gandul la perioada medievala, dar si la lipsa de organizare, tipic romaneasca. Aici, arheologii au descoperit importante vestigii din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, privitoare la zona comerciala, denumita Lipscani. Hanuri, pivnite si drumuri din vremea medievala au fost scoase la lumina in urma sapaturilor din ultima perioada.

“Cimitirul“ Ulitei Mari
Ne aflam in Centrul Istoric al Capitalei. Intrarea pe terasele si magazinele renumite ale acestuia se poate face dupa niste escaladari zdravene pe podurile din lemn, construite provizoriu, ce ne duc cu gandul la perioada medievala, dar si la lipsa de organizare, tipic romaneasca. Agitatia, provocata de sapaturile si zgomotele acestora, scoate din visare orice trecator. Muncitorii, nepasatori la caldura infernala a cimentului bucurestean, sapa de zor, cu speranta ca vor gasi, din nou, “oase” ale vechilor locuitori. Printre “sapatori”, diverse legende cu privire la cimitirul descoperit de arheologi. Se spune ca vechii enoriasi bucuresteni, scosi la lumina de curand si trimisi “la analize”, bantuie noaptea pe strazile rascolite, cautand sa-si rezolve problemele neterminate. Mare parte din acestia sunt fosti comercianti ai centrului Capitalei, asadar, e de inteles legenda conform careia inca se aud strigate si indemnuri la cumparaturi. Strazile, parca incarcate cu viata, si-au aratat subsolurile valoroase in urma sapaturilor.

Arheologii au descoperit hanuri, pivnite si morminte
Pe Smardan, Lipscani si strada Franceza s-au descoperit Hanurile “Zlatari”, „Serban Voda”, “Greci” si „Constantin Voda”. Nu sunt intregi, cum ar putea crede profanii, ci o insiruire de ziduri vechi, majoritatea distruse deja de retelele edilitare introduse in zona inainte de 1989. Initial, se pare ca a existat o biserica, Biserica Greci, construita la jumatatea secolului al XVI-lea, unde au “emigrat” foarte multi calugari greci, de aici tragandu-i-se si numele. Biserica a fost ctitorita de un boier, devenind apoi o “biserica de mahala”. Cimitirul descoperit pe strada Lipscani prezinta o importanta majora pentru arheologii care lucreaza in Centrul Istoric. Exista documente care atesta faptul ca negustorii vremii si-au donat pravaliile si pamanturile, pentru a putea avea un “loc de odihna”, administrat de Biserica Greci. In zona, s-au descoperit 40 de astfel de morminte, ale caror “oase” au fost trimise pentru o analiza detaliata. In jurul lacasului de cult s-a construit un han, denumit Hanul Greci, data constructiei ramanand inca incerta (sec XVII – XVIII) si care a functionat pana la 1880. Constructia hanului a suferit numeroase incendii, fiind unul din cele mai importante hanuri bucurestene. La o aruncatura de bat, pe colt, se afla vestigiile Hanului Zlatari, ceva mai bine cunoscut, construit in 1708, si Hanul Serban Voda, cel mai mare han din Bucuresti, construit in 1678-1688, cele care explica importanta comerciala a zonei. Lipscani se pare ca este singura strada din Bucuresti unde nu existau locuinte, ci doar pravalii si magazine pentru vanzare. Lipscani era cea mai mare si mai importanta ulita a orasului, denumita asa din 1750, datorita marfurilor provenite din orasul Lipsca. Zona este impanzita de retele de canalizare si electricitate, asa ca nu poate fi vorba despre o protejare, in adevaratul sens al acesteia. La intersectia dintre “Ulita Mare” (strada Lipscani) si Calea Victoriei se afla Hanul Zlatari. Numele si l-a luat de la mesterii care prelucrau metalele pretioase, zlatarii. Acesta a fost construit in jurul unei biserici si a fost demolat la inceputul secolului XX. Hanul Zlatari este foarte bine pastrat, existand inca ziduri cu inaltimea de 3 metri si doua camere, ale caror detalii s-au conservat, uimitor de bine. Descoperirea zidurilor arata, asa cum au demonstrat arheologii, latimea “ulitei mari”, care masoara 8 metri, ceea ce confirma dimensiunile mici ale retelei urbane a Bucurestiului. Materialele folosite la constructia hanului prezinta de asemenea interes, printre acestea numarandu-se o soba, dar si o cahla, ambele datand din secolul al XVII-lea. Cea mai valoroasa s-a dovedit a fi o magazie cu marfa a unui negustor, in Hanul Greci, care pastreaza inca intacte recipiente din portelan si faianta englezeasca si sticle, fapt rar intalnit in arheologie.

Disputa intre istorici si arhitectii primariei
Istoricii vor sa pastreze la vedere vestigiile si sa le acopere cu pavaj din sticla, oamenii municipalitatii spun ca nici nu poate fi vorba, procedura fiind costisitoare. “Ministerul Culturii, impreuna cu Primaria Municipiului Bucuresti stabilesc modul in care vor fi conservate aceste descoperiri”, a declarat, pentru Cronica Romana, Gheorghe Adamesteanu, coordonatorul lucrarilor din Centrul Istoric al Bucurestiului. Toate descoperirile vor fi conservate si expuse publicului, potrivit proiectului municipal. Edilii isi propun sa imbrace in sticla Curtea Domneasca, iar vestigiile descoperite in subteran sa fie acoperite cu materiale transparente, pentru a fi accesibile turistilor. Responsabil cu derularea lucrarilor de modernizare a infrastructurii, arhitectul Catalin Cazacu este sceptic cu privire la conservarea minunilor arheologice, din cauza intarzierilor care trebuie recuperate pana in aprilie 2008. Desi colegii lui, care se ocupa de vestigii, viseaza la punerea in valoare a descoperirilor cu pavaje transparente, Cazacu spune ca nici nu poate fi vorba de asa ceva, procedurile fiind costisitoare. „Teoretic, am putea sa descoperim elemente atat de valoroase printre aceste ziduri, care sa ne oblige sa le punem in valoare prin expunere. Insa, in niciun caz, nu se pot face strazi din sticla, pentru ca ar fi si prea scump, si nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o masina de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea fatadelor mai tarziu”, explica arhitectul primariei, care spune ca toate descoperirile de pana acum vor fi ingropate la loc si semnalate ca si contururi, in viitoarele pavaje ale strazilor refacute. Asadar, iata ca si un subiect de o asemenea importanta istorica sufera din cauza lipsei de cominicare ale oficialitatilor. Ceea ce se va intampla cu vestigiile descoperite in Centrul Istoric al Bucurestiului vom afla dupa intocmirea rapoartelor oficiale ale arheologilor, dar si dupa comunicarea deciziilor edililor Capitalei. Urmele vremii trecute, descoperite de curand, raman insa importante, refacand, intr-o oarecare masura, inca o pagina de istorie a Romaniei. Concluzia o cedam scriitorului George Cosbuc, printr-o strofa a poeziei “La Smardan”, in care, fara a voi, descrie perfect situatia vestigiilor din Centrul Istoric al Capitalei.

“La Smardan asa vru Domnul
Mortii dintr-aceasta zi
Vor avea cu spaime somnul
Si-aiurind se vor trezi
Aparandu-se cu mana
Ca de-un tainuit dusman,
Vor musca gemand tarana
Ca si-n lupta la Smardan”.

Farmecul nepieritor al orasului

Bucurestiul din amintiri

O noua carte despre Bucuresti, capitala Romaniei, se adauga unei vaste si interesante bibliografii memorialistice ai carei autori sunt nume consacrate ale istoriei si literaturii autohtone si straine. In cazul de fata autorul, dr. Petru V. Ignat imbina deopotriva documentarea istoricului cu talentul ziaristului ceea ce confera cartii Bucuresti in vremi demult trecute – cronici sentimentale – editura Dispergo, Bucuresti, semnificatia unei reusite incursiuni in lumea demult apusa a orasului de pe Dambovita.

Calatoria in timp si in spatiu intreprinsa de autor il poarta pe cititorul dornic sa cunoasca trecutul indepartat dar si mai apropiat al unui oras a carui etimologie apartine unui legendar cioban Bucur dar si al unei ape disparute azi, Bucurestioara, care exista in zona Gradinei Icoanei. Nimic mai firesc decat alegerea unui traseu documentar istoric in care vechea noastra urbe sa-si dezvaluie cartea sa de vizita care o recomanda printr-o personalitate proprie, distincta si inconfundabila. Cuprinsul cartii alcatuit din 45 de capitole – cronici sentimentale, – de fapt subtitlul acestor insemnari, se dovedeste solid ancorat intr-o documentare intemeiata pe o bibliografie selectiva (31 de autori), indeosebi cei care s-au consacrat trecutului Bucurestilor: N. Iorga, Constantin Bacalbasa, Victor Bilciurescu, Constantin C. Giurescu, Ionescu Gion, George Potra, Panait I. Panait, Nicolae Vatamanu, Maria Magdalena Ionita si altii.

Cartea se deschide cu un argument in care autorul aduce la cunostinta cititorilor ca cele mai multe din aceste Cronici sentimentale au aparut in presa cotidiana si isi motiveaza demersul scriitoricesc printr-un citat in versuri identificat intr-o carte de demult despre Capitala: Nimic de la mine / si / Tot ceea ce aici s-a publicat / Din documente, scrieri, publicatii s-au luat. Petru V. Ignat isi propune sa reconstituie viata, mentalitatile locuitorilor vechiului Bucuresti pe un parcurs de aproape un secol si jumatate, de la inceputul veacului al XIX-lea pana la jumatatea celui urmator, nu numai prin institutii si artere de circulatie, mijloace de transport si de comunicatie, ci mai ales prin acel spirit propriu, inconfundabil al locuitorilor Bucurestiului, si se slujeste de o frumoasa si corecta apreciere a scriitorului Felix Aderca: “Cei mai multi dintre noi avem inca naivitatea sa credem ca orasele traiesc prin cladiri, parcuri, bulevarde, tramvaie si telefoane. Greseala ! Orasele traiesc prin sufletul lor, si fiecare metropola zamisleste o atmosfera, duhul ei de neasemuit” Domnia de aproape jumatate de secol a lui Carol I, domnitor intre 1866 – 1881 si Rege al Romaniei din 1881 pana la incetarea sa din viata in 1914, s-a dovedit extrem de rodnica pentru intreaga tara si nu in ultimul rand pentru Bucuresti. Treptat, treptat dupa 1866 Capitala cunoaste un proces de transformari edilitare si se aliniaza la o civilizatie urbana aidoma marilor metropole europene din tarile occidentale. Trecerea de la un stil urbanistic oriental la unul de factura occidentala s-a infaptuit cu mult succes, si a fost doar un inceput promitator in perioada primariatului lui Pache Protopopescu (intre anii 1888 – 1891). In acei ani s-au trasat principalele axe rutiere ale Capitalei si avem in vedere marile bulevarde care unesc nordul cu sudul Bucurestiului, intre acestea bulevardul Lascar Catargiu reprezentand un etalon al modernismului urban. Bulevardul Orientului pana la Gara Obor a cunoscut in acei ani transformari spectaculoase si au aparut noi amenajari, piata C. A. Rosetti, de pilda, asigurandu-se largirea noii artere de circulatie prin demolarile atat de necesare ale vechilor constructii din zona actualei Piete a Universitatii.

Calea Grivitei se chema Strada Tacuta

Au reclamat ample rectificari si modernizari necesare la sfarsitul secolului XIX si inceputul celui urmator Ulita Targovistei si ulita numita Strada Tacuta, ulterior cunoscuta sub numele Calea Grivitei care s-a numit asa dupa Razboiul de Independenta din anii 1877 – 1878. Era cea mai lunga strada din Capitala. Bulevardele si marile strazi din Bucuresti dar si alte cai de acces mai mici dar incarcate de un istoric interesant se remarca prin cladirile lor si prin oamenii pe care ii adaposteau, atat locuitorii lor cat si faptele acestora lasand urme, amintiri si ecouri care s-au transmis pana astazi in constiinta si memoria individuala si colectiva a Cetatii. Pe Calea Grivitei, bunaoara, se distingea locuinta boierului grec Grigore Romaniti. Imobilul, cu valoare arhitectonica de patrimoniu cultural – national gazduieste din anul 1978 Muzeul Colectiilor de Arta. Palatul stirbei este o alta constructie remarcabila, o opera a arhitectului francez Michel Sanejouard; in 1835 acesta era implicat nemijlocit in executarea tuturor detaliilor arhitectonice ale casei. Resedinta a fost casa particulara a domnitorului Barbu stirbei. In anul 1881, cel al proclamarii Regatului Romaniei, palatului amintit i s-a adaugat un etaj iar ornarea constructiei cu cariatide ii ofera un aspect somptuos. Multe strazi din Bucuresti au o istorie interesanta: Strada Icoanei cu scoala Centrala de Fete ridicata in anul 1892 dupa planurile arhitectului Ion Mincu, strada Lipscani se remarca printr-un comert activ si infloritor, cu magazine celebre in care locuitorii Capitalei se inghesuiau pentru a face cumparaturi in tot timpul anului dar indeosebi in vremea sarbatorilor de Paste, Craciun si de Anul Nou. Magazinele de pe Lipscani apartineau unor negustori priceputi si onesti care se bucurau de aprecierile unei clientele care le frecventau asiduu, oameni din centrul orasului dar si de la periferiile Bucurestilor: magazinele lui Ionita Onessa, a celor doi asociati Martinovici si Assan. Nu mai putin cunoscut era magazinul Hachette cu articole de papetarie si librarie si cel universal “Socec”. Bucurestiul era remarcat de straini ca si de locuitorii urbei prin elemente incarcate de o istorie interesanta. Cartierul Cotroceni avea un bulevard majestuos, numit al Castanilor. In acea zona se aflau Facultatea de medicina ” Carol Davila” si Biserica Sfantul Elefterie. si strada Popa Nan reprezinta o “mahala emancipata” prin evolutia ei pe traiectoriile modernitatii, in acest perimetru, functionand o foarte cunoscuta editura Cugetarea condusa de Georgescu – Delafras.

Trasuri si cupeuri

Transportul in comun a cunoscut in Bucurestii de altadata o perioada romantica pe care o percepem in zilele noastre numai in imagini de epoca. Sunt anii sfarsitului de secol XIX si inceputul celui urmator, cand cetatenii Capitalei calatoreau cu trasuri, cupeuri, sanii cu clopotei, mijlocul de tractiune fiind impus de imprejurari, de catre muscali corpolenti. Cresterea numarului trasurilor reclama si atunci ca si astazi numeroase locuri de parcare a caror gasire si amplasare revenea municipalitatii orasului. Un calator strain, A. Veltman a lasat pentru contemporani, dar si posteritatii insemnari despre vechiul Bucuresti in care trasurile si conducatorii lor ocupau un loc central: ” De veti intra inspre Colentina sau Herastrau, pe Ulita Podu–Mogosoaiei, seara pe la opt-noua ceasuri, o sa te umple de mirare sirul calestilor de Viena, hamurile stralucitoare ale cailor de la trasurile muscalilor, birjarii, boieri in bogate costumuri asiatice si cucoanele impopotonate dupa jurnalul de la Paris.” Universul cultural si artistic al vechiului Bucuresti este omniprezent in paginile lucrarii scriitorului Petru V. Ignat, o Capitala in care cultura si una din cele mai reprezentative exponente ale acesteia – cartea, ocupa un loc insemnat. Buchinistii, anticari competenti au fost o emblema de notorietate in anii de demult al Bucurestilor si intre acestia s-au detasat figuri foarte cunoscute ale secolelor XIX si XX (prima parte): Leon Alcalaz, Steinberg, Pinath, Azur Mosoiu, Anton Alexandrescu, Iuliu Pach si altii. Un loc privilegiat pentru amatorii de carte veche si buna, de literatura romana si straina, frecventat asiduu de toti cei ce apreciau galaxia Gutenberg cu astrele ei mai mari sau mai mici era Pavilionul de carte: Casa Anticarilor (in spatiul actual pe care il ocupa Centrul Cultural al Ministerului de Interne).

Nu putini erau cei care isi tineau cartile in lazi purtandu-le cu ei dupa imprejurari in peregrinari bucurestene sau prin localitati din tara. Intrucat cartea religioasa ocupa un loc insemnat in preocuparile intelectuale ale multor romani aceste “Lazi cu vivlii”(biblii n.n) erau de notorietate, iar unul dintre posesorii si purtatorii unei astfel de lazi a fost marele nostru poet Mihai Eminescu. Restaurantele, bodegile si cafenelele bucurestene nu erau numai localuri unde se puteau consuma mancaruri, bauturi si cafele preparate cu mult gust, gastronomia romaneasca fiind apreciata la superlativ de bucuresteni cat si de straini. Erau locuri in care cantecul, voia buna si verva se etalau cu virtuozitate si intre acestea sunt amintite: Capsa, Otetelesanu, Gambrinus, Caru’ cu bere s.a. Bucurestenii aplaudau copios slagarele la moda interpretate de N.D. Ionescu la Union sau il adulau pe celebrul tenor Nicolae Leonard. Scriitori de seama, actori consacrati alcatuiau o boema bucuresteana in care excelau Ion Luca Caragiale, Dumitru Teleor, Ion Iancovescu, Grigore Vasiliu-Birlic si multi altii.

Strauss in Cismigiu

De un farmec aparte se bucurau gradinile Bucurestiului, un loc deosebit il ocupa Cismigiul, unde a concertat si celebrul Johann Strauss – fiul. si tot in aceasta oaza de verdeata din Bucuresti, locul unei naturi generoase, a existat o casa, unde in timpul Primului Razboi Mondial isi depozita cartile pentru a le transporta peste munti, la fratii nostri ardeleni, vestitul taran transilvanean Badea Cartan. Bucuresteni prin nasterea sau stabiliti aici au facut cinste si onoare nu numai orasului dar si tarii si chiar Europei. Scriitorul se opreste cu indreptatita atentie si consideratie la o romanca celebra, Dora D’Istria, pe numele ei real Elena Ghica, nepoata principilor pamanteni Grigore Ghica si Alexandru Ghica, o temerara alpinista care in anul 1855 a escaladat Alpii Elvetieni si a fixat pe varful Mönch din acest masiv muntos tricolorul pe care scria “Traiasca Romania”, simbolul nostru national strajuind la 4107 metri deasupra tarii Cantoanelor. si alt roman, marele actor de comedie Constantin Tanase, a dus cu mult succes faima tarii sale peste hotare. O intalnire memorabila la restaurantul El Caron, din Paris, a avut loc intre Constantin Tanase si celebrul Charlie Chaplin. O celebra figura feminina a Bucurestilor de la sfarsitul veacului XIX si din primele decenii ale secolului XX a fost tanara Maria Mihaescu cunoscuta sub numele de “Mita Biciclista”, cea care purtand pantaloni, pedala cu energie pe Calea Victoriei, sfidand prejudecatile timpului si conventionalismele conservatoare. Ceea ce a reusit autorul acestei interesante carti se reflecta printr-o constatare dar si printr-un mesaj in acelasi timp: ” Amintirile se ivesc din sipetul aducerilor aminte cu ajutorul celor care nu lasa sa se astearna uitarea peste locurile si peste oamenii asezati de mult dincolo de viata si care au trait pe aceste vetre”. si in mod cert acest Bucuresti in vremi de demult se adauga indiscutabil unei literaturi documentar – istorice de foarte buna calitate menita sa ne desfete noua cititorilori atat gandul cat si sufletul.

Previous Older Entries Next Newer Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.